Să poți să lucrezi în domeniul medicinei, într-un spital, trebuie să fii un om care-și poate ucide sentimentele în piept înainte ca acestea să se nască; care poate reține cel mai intens șuvoi de lacrimi în spatele cortinei greoaie de pleoape și care-i poate oferi un diagnostic fatal celuia căruia, din păcate, trebuie să i-l ofere. E un iad; am ajuns la această concluzie după patruzeci de ani în care am crezut că am văzut tot ce se putea din minunile corpului uman și minții umane, și spun ”am crezut” pentru că m-am înșelat amarnic.
Oamenii mă considerau o persoană de piatră, căruia însăși noțiunea de ”sentiment” îi era necunoscută, care rareori se angaja în conversații cu ei; de-ar fi știut ce zăcea în sufletul meu (până și acesta începuse să miroasă a coridor de spital) ar fi plecat capetele la pământ și-n scurt timp ar fi devenit la fel de inabordabili ca mine. Ura pe care-o vedeau atunci când mă priveau în ochi era cel mai puternic sentiment de compasiune, iar necuvântarea mea valora cât mii de cuvinte.
Mergeam ca o furtună pe coridoare, surd la strigătele de durere ale unor pacienți – nu mai voiam să văd oameni suferind, nu mai suportam asta. Chirurg fiind, mă comportam cu fiecare din trupurile pacienților mei cum m-aș fi comportat cu al meu. Sala de operații devenea puntea dintre Iad și Rai, iar eu deveneam intermediarul. De mine depindea totul. Eu eram Dumnezeu în sală. Eu aveam puterea de a salva viața unui om. Rugile rudelor ar fi putut la fel de bine să îmi fie adresate mie, și nu zeității creștine.
Pe această punte s-a întâmplat ceea ce mă voi căzni să mărturisesc. Devine o greutate prea mare pentru sufletul meu, o greutate pe care nu pot să o mai port de unul singur, care mă strivește pe zi ce trece și muscă din mine ca o fiară sălbatică ațâțată de mirosul și văzul sângelui. E demonul din mine pe care nu mai pot să-l stăpânesc, așadar trebuie să-l exorcizez.
Fusese o vară furtunoasă, cu atmosfere pale, deprimante. Atunci când soarele-și făcea curaj să iasă dintre nori, o făcea sfios, temător. Îmi amintesc că ori de câte ori ieșeam afară pentru a-mi fuma țigara și a-mi bea cafeaua neagră, fără zahăr, cerul avea aceeași nuanță cadaverică pe care-o avusese tot anotimpul. Vara murise înainte de a se fi născut. Nu era decât un avorton al anotimpurilor, bastardul primăverii și-al iernii. Suflam fumul către cer, și părea că nici măcar acesta nu avea curajul să aspire către înalt. Noaptea mă prinse, ca de multe ori înainte, în spital. Nu aveam copii, nici soție și nu mă așteptase niciodată nimeni acasă. Eram un om solitar, căsătorit cu slujba mea.
Spitalul era cufundat în liniște; era macabru; rămăsesem pentru că dorisem să fiu cu ochii asupra unui pacient de care mă atașasem emoțional, chiar dacă știam că acest fapt avea să fie crucea pe care trebuia să o car singur, întocmai ca Iisus, cu precizarea că a mea Via Dolorosa era holul fetid al spitalului în care lucram.
Fusese adus în stare critică, în comă, cu o zi înainte. Suferise un infernal accident de mașină. De multe ori încercasem să-mi imaginez unde rătăcea mintea acelei ființe umane care era prinsă-n ghearele de fier ale comei. ”Unde ești, tinere?”; ”Pe unde-ți umblă acum sufletul distrus?”, erau întrebările pe care mi le puneam atât de des încât redundanța lor devenise agonizantă. Redundanța întodeauna devine agonie. Trebuia să fie o lume undeva unde aceste suflete și minti rătăcite de trupul lor puteau umbla în voie! Aceste minți care erau purtate ca nestemate pe coroanele arhanghelilor turbați care străjuiau porțile de fildeș ale viselor. Haide, Consolatrix a părăsit clădirea...
Pacientul era un tânăr în vârstă de 24 de ani. Cel puțin așa spuneau documentele găsite în jeanșii făcuți zdrențe cu care era îmbrăcat când făcuse accidentul. Documente, atât se găsise asupra sa. Niciun ban sau orice alt bun de valoare. Avea cutia toracică sfărâmată; picioarele-i erau o masă de carne vie, distruse, iar mâna stângă era rece, probabil din cauza dereglării unor nervi din coloana cervicală. Era tipul de pacient despre care dacă ai fi spus că ”avea noroc să fi supraviețuit”, ar fi sunat mai mult ca o insultă decât ca o vorbă de duh.
Era plăcut privirii: avea o frunte înaltă, în spatele căreia nu s-ar fi putut afla decât o minte inteligentă, păr blond, buclat care-i ajungea până la umeri, dantură perfectă și ochii de un verde toxic.
Dacă am învățat ceva în cariera mea de patruzeci de ani, patruzeci de ani în care mă perindasem pe holurile a tot atâtea instituții medicale diferite, era faptul că nu trebuia să mă atașez sub nicio formă de niciun pacient. Ar fi fost o experiență foarte dureroasă. Ajunsesem să urăsc chiar simplul cuvânt ”suferință”, o noțiune care face umbră acelora de ”iad” și ”damnare”. Uram suferința, dar îmi devenise cel mai apropiat companion pentru că era întotdeauna acolo pentru mine. De acest tânăr nu putusem să mă abțin să nu mă atașez; sufeream alături de el și încercam să stau cât mai mult cu putință la căpătâiul său; era ceva în constituția sa firavă și-n felul în care zăcea inert pe patul rece, neprimitor, care mă atrăgea în același fel în care un magnet, fie el cât de slab, atrage pilitura de fier. Repetasem de sute de ori ”Întoarce-te” la urechea sa, dureros de conștient că era foarte probabil să fi vorbit singur.
Se trezise în mijlocul nopții; cea mai grozavă furtună din acea vară amenința să disloce cerul și să-l arunce-n mundan; se trezise cu un răget teribil, un răget de leu rănit care-mi îngheță sufletul și șocase asistentele de gardă, care ieșiseră din birou și alergau năuce pe coridor, cu priviri pline de oroare. Am urcat scările până la etajul în care se afla salonul său, sărind câte trei trepte odată. E minunat de interesant cum stresul și șocul par să diminueze forța gravitațională.
Plângea și respira necontrolat, iar durerea trebuie să fi fost sfâșietoare, deoarece cutia toracică îi era într-o stare de nedescris. Chiar de n-o făcuse, o simplă gură de aer ar fi fost de-ajuns să-l izbească din nou în coma din care ieșise la fel cum un nou-născut iese din pântecul mamei sale – cum altcumva decât plângând amarnic? Oare să fi plâns pentru că se trezise din nou în lumea asta nenorocită? Poate că da, poate că nu. Dar se născuse a doua oară, în aceeși lume oribilă.
Privea cu ochi injectați cu vinișoare de sânge, bulbucați spre tavan; când mă văzuse intrând, se-ntoarse spre mine și mă privi cu – cât de nepotrivit pentru acea situație! - compasiune. Încerca să vorbească, dar, bineînțeles, nu emitea decât urlete de durere și agonia-i prefăcea grotesc trăsăturile, plăcute de altfel. Am strigat după o asistentă, care-i administră imediat o doză de calmant ceva mai mare decât ar fi trebuit. Această abatere o considerasem îndreptățită, pentru că zbătându-se astfel și încercând să vorbească nu ar fi făcut decât ca acest supliciu să se transforme din nou în comă, poate mai adâncă decât cea din care tocmai ieșise urlând către lume acele blasfemii într-o limbă necunoscută umanității, căci doar blasfemii puteau fi acele țipete-amarnice.
Câteva zile trecură de la această scenă, zile în care mă plimbasem abătut pe holurile spitalului. Avusesem o operație dificilă, la care cu greu mă putusem concentra; cei care veneau pentru consultații trebuiau să facă mari eforturi pentru a mă suporta, pentru că mă comportam rece și dădeam doar răspunsuri în răspăr, unele chiar lipsite de orice urmă de logică. Înăuntrul meu, durerea ce o acumulasem de-a lungul anilor, stresul auto-impus ca urmare a atașării emoționale de tânăr și groaza inconstientă a conștientizării alienării și solitudinii a căror pradă devenisem se învârteau periculos, amenințând să mă trimită într-un loc al minții mele care-ar fi făcut concurență grotescului prezent într-o pictură de Bosch.
Tânărul mă ceruse. După lungi - și pe-atât de dureoase pe cât lungi – perioade de recuperare fizică, ajunsese să poată vorbi, chiar dacă la un nivel sonor aproape inaudibil, cu o fonetică stâlcită. Mă ceruse pentru a discuta cu mine.
- Cunosc prea bine oamenii de teapa ta, îmi spuse de cum mă așezasem pe scaun, în stânga patului său. Avea o voce plăcută – tipul de voce care pe dată te poate calma. Ești singur, bătrân și decrepit, dar ai o inimă mare, cu certitudine o ai mare. Îmi pari un om de încredere, domnule doctor, ori poate greșesc? Având în vedere că secția pentru boli mintale se află la o aruncătură de băț de cotlonul acesta de iad, aș risca să fiu trecut drept nebun dacă spun ceea ce am de spus unei persoane pe a cărei încredere nu mă pot baza.
Mi se păruse că trecuse o zi de când începuse fraza și până o terminase.
- Da, presupun că sunt un om de încredere, îi răspunsem, dar nu putusem să nu mă gândesc puțin dacă chiar eram. Dar conchisem că eram, așa că tânărul mi se putea destăinui fără frică. Nebunia e privită prin lentile subiective, la urma urmelor. Nu există definiție obiectivă a nebuniei demnă de luat în considerare. Ceea ce e etichetat drept nebunie la unul, poate fi considerat cu ușurință inteligență la altul. În plus, chiar nu credeam că tânărul suferise daune cerebrale cât de mici. Era lucid și de o inteligență care-ar fi putut trece drept șireată. Cuvintele sale mă miraseră foarte mult, întrucât văzuse imediat ceea ce eu încercasem să ascund; acest fapt denota o analiză psihologică fină, adâncă și aproape instantanee, un fapt ce poate fi considerat atât dar cât și penitență în această lume modernă.
Tânărul se lăsă moale în pernă, dădu capul pe spate și închise ochii. După ce inhală și apoi expiră încet, prevăzător, continuă astfel:
- Niciodată nu am crezut în balivernele cu viață după moarte, prostiile despre lumina de la capătul tunelului sau alte astfel de nonsensuri; zâmbi nefericit; Se poate să fi fost doar un vis, prelungit într-atât încât mi se pare că a durat o eternitate; m-am trezit într-o barcă. O barcă simplă de lemn, fără niciun barcagiu care să o ghideze. Glisam lin pe un râu întunecat. În jurul meu era o vastă pădure pietrificată. Acolo unde ar fi trebuit să se fi aflat nisip - pe maluri adică - se afla cenușă, din care, din când în când, se înălțau fuioare gri, ușoare către văzduh. Era noapte. O noapte plină de șoapte, șoapte pe care deși nu le puteam înțelege, mă umpleau de oroare. Ceața părea că era însuflețită, căci curgea în vălătuci groși, opaci printre vestigiile pădurii și se revărsa în apele râului. După îndelungi momente în care m-am uitat șocat la copaci, am văzut că printre ei se târau siluete umane - dar atât de mizere și degradate încât doar prin analogie le numisem umane, căci prezentau caracteristicile fizice necesare. Se târau prin cenușă și noroi și îndreptau către mine degete scheletice; buzele li se mișcau, dar fără de folos - nimic nu ieșea dintre ele. Privirile lor erau pline de tristețe - se târau pe maluri, dar odată ce atingeau apa se întorceau înapoi pe malurile arse, cu scrâșnete amarnice de dinți. Se rostogoleau pe spate și priveau luna spectrală care-și vărsa lumina difuză deasupra celor din jur - pădurea arăta ca o sculptură în piatră. Un monument plin de durere din timpuri imemoriale, când probabil era verde și minunat de frumoasă - cum sunt toate pădurile atunci când copacii își scutură mândrele coroane de zăpadă și înverzesc, înmiresmând cerul. Sunetul apei nu avea nimic distinct, nimic care-ar fi putut să pară ciudat - în afară de un plescăit lângă barcă. Acolo nu eram rănit. Astfel m-am ridicat cu ușurință în genunchi și am privit râul. În ambele părți ale bărcii se vedeau urmele lăsate de o vâslă pe care nu puteam să o văd. Urmele apăreau într-o parte și sfârșeau în cealaltă parte.
Atunci când mi-am retras privirea de pe suprafața sticloasă a apei, la pupa se afla o făptură într-un giulgiu negru, zdrențăros. Terifiat la culme, m-am retras până în punctul extrem al provei, cât pe ce să cad în apă. S-a întors lent spre mine, s-a ridicat în picioare și două mâini au ieșit de sub giulgiu, îndepărtând gluga ce-i acoperise țeasta: era un bătrân cu sprâncene stufoase, barba albă, lungă și încâlcită, cu ochi de culoarea oțelului. O coamă de păr de aceeași culoare ca și barba i se revărsa peste umeri, ajungându-i până la mijloc. Se sprijinise în vâslă și se uita la mine cu o privire care-mi sfredelea sufletul. Privirea sa îmi dădea - cât de ilogic ar putea să pară - de crezut că nu aș fi putut să-i ascund nici măcar cel mai întunecat secret pe care-l aveam. Îmi poți da, te rog, o gură de apă? îmi ceru, oprindu-se brusc.
Îi răspunsem „Desigur” complet detașat de ceea ce mă înconjura. Turnasem apă într-un pahar și-i plasasem paiul de băut între buze, întrucât nu putea duce încă paharul la gură de unul singur. Bău încet, umezindu-și constant buzele cu limba. După ce se sătură, îmi făcu semn cu mâna că îi era de ajuns.
- Tu nu ai ce căuta aici! îmi spuse, și în ochii săi, focul acela atât de primejdios al înciudării se aprinse cu intensitatea focului grecesc. Ce cauți aici? mă întrebă, apropiindu-se din ce în ce mai aproape de mine. Îmi băgă mâna în păr și-mi dădu capul pe spate cu o dexteritate care-mi dădu de gândit că făcuse de mii de ori același lucru în trecut, iar acum i se părea ceva absolut normal. Apoi îmi puse mâna pe frunte și simțisem o senzație de arsură. Urlasem de durere. La acest urlet se dădu în spate uimit. Mă privi curios, fascinat chiar. Apoi, într-o fracțiune de secundă, mă lovi groaznic cu vâsla în partea dreaptă a feței.
- Moneda! urlă către mine cu furie. Nu ai nicio monedă! Cum ai ajuns aici, vierme? Mă lovi iar, în același loc pe care, șocat încă, îl mângâiam cu podul palmei, ca și cum mângâierea m-ar fi scăpat de durere. Într-adevăr, nu aveam nicio monedă la mine. Nici măcar o bancnotă. Nu avusesem bani la mine atunci când făcusem accidentul. Se-ntoarse brusc la pupa și începu să vâslească furios, rapid, către mal. Înghețasem de frică de-a binelea. Ce mă aștepta odată lăsat de unul singur în acea pădure pietrificată cu toate acele făpturi șiroind în jurul meu, curgând ca balele din gura unui câine, târându-se scârbos prin cenușă? Nu voiam să aflu, dar nu aveam nicio putere de a decide acolo. Când ajunse lângă mal, o sumedenie de creaturi se năpustiră dintre copaci, urlând către călăul meu - căci așa îl percepeam - ”Ia-ne, Haros, ia-ne!” Urletele lor disperate-mi sfâșiară inima. Bătrânul nu le răspunse decât printr-un singur răcnet turbat de furie: ”100, viermilor!”. Mă prinse de ceafă și mă târa prin râul de cenușă - căci acesta era lichidul cenușiu din care era constituit. Avea o putere incredibilă, chiar de părea extrem de bătrân - mă căra cu o singură mână. Poate și din cauză că sunt atât de slab, dar nu sunt întru totul sigur.
Mă aruncă pe mal și se-ntoarse imediat către barca sa. Ființele acelea distruse fugeau de-a lungul malului, încă strigând după el. Oroarea mă constrânse să-mi iau tălpășița. Cuvântul ”oroare”, pentru mine acum, este sinonim cu ”adrenalină” și ”curaj”. Toate acele creaturi alergând după barcă, am luat-o la fugă printre copaci. Erau gigantici și trunchiurile lor erau pline de urme de gheare. Majoritatea purtau numărul ”100”, gravat neîndemânatic în ceea ce odată fusese coaja copacilor. Bucăți de - mi se face greață chiar și acum când doar îmi reamintesc - unghii rămăseseră înfipte acolo... Toată disperarea și deznădejdea umană păreau să fie simbolizate de-acele bucăți negre de unghii...
Am umblat prin pădure pentru atât de multă vreme încât ajunsesem să mă învârt în cerc. Sau poate doar mi se părea deoarece toți copacii arătau la fel. Din loc în loc, iazuri de cenușă pufneau aburi negri, urât mirositori. Cifra 100 îmi bântuia mintea. Mai dă-mi apă.
Din nou îi dădusem apă să bea; în timp ce sorbea din pai, mă privea cu acei ochi verzi, care aproape mă hipnotizau. Într-un moment de conștiință bruscă îl întrebasem cu glas scăzut, privindu-l la rândul meu direct în ochi:
- De ce îmi spui mie toate aceste lucruri?
- Vom ajunge și acolo, îmi răspunse obosit și relaxat în același timp, făcăndu-se mai comod în perna albă, udă ici și colo din cauza broboanelor ce se scurseră de pe fruntea și gâtul său.
- La scurt timp - și cu toate că spun timp, acolo noțiunea aceasta părea să nu existe - începusem să fiu terorizat de ideea că nu aveam nicio cale de scăpare din acel tărâm preschimbat în cenușă, în care mișunau acele creaturi ce odată fuseseră oameni, la fel ca mine, care probabil aveau familii, la fel ca mine. Mă durea faptul că nu știam de unde veneau și ce făceau acolo. Poate aș fi putut să le-nțeleg, dar văzând turbarea din ochii lor când fugeau de-a lungul țărmului după barca ce se-ndepărta mă cuprinse frica și sila. M-am așezat pe o piatră de pe marginea unuia din acele iazuri și mi-am privit reflecția în lichidul scârbos: de-abia mă recunoșteam. Arătam atât de bătrân! M-am pus pe plâns - un plâns amarnic care-mi strângea inima ca într-o menghină. Abandonasem orice speranță de a găsi vreo salvare. Dar, ca prin miracol, am găsit-o. Mă privi zâmbind generos, iradiind căldură; mă simțisem stânjenit, dintr-un motiv necunoscut mie însumi.
- Acum, ca să îți răspund la întrebare, salvarea mea ai fost tu...
- Ce vrei să spui, tinere? Cum să fiu eu? îi răspunsem, dându-mă cu tot cu scaun mai în spate, ca și cum s-ar fi pregătit să mă lovească cu ceva.
- Stând pe piatră, plângându-mi zilele care credeam că-mi mai rămăseseră în acel iad, ți-am auzit vocea. ”Întoarce-te...”. Întâi încet, ca o briză, apoi din ce în ce mai tare, întocmai unei inimi care bate din ce în ce mai furios.
Rămăsesem cu gura căscată, privindu-l, nevenindu-mi să-mi dau crezare urechilor.
- Cred că ai spus acele vorbe de sute de ori, pentru că m-am ținut după ele destul de multă vreme. Vocea ta venea dintr-o crevasă ce se afla în peretele unui munte de care dădusem ținându-mă astfel după vocea ta, cum un câine se ține după mirosul cărnii. Toată această destăinuire probabil fusese obositoare, pentru că adormi imediat după ce-mi relată această întâmplare. Dormea adânc, respirând profund. Mult am stat pe-acel scaun, la căpătâiul său, iar când dădusem să mă ridic, aplecându-mă mai întâi ca pentru a-mi face elan, am observat o pată de roșeață pe fruntea sa. Mă apropiasem și-i dădusem puțin în lături părul, pentru a studia mai bine acea pată. Era cifra 100, de mici dimensiuni, arsă în carne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu