Cine eşti? - de Silviu George

         Suntem şi trăim într-un loc, avem şi ne dorim, plângem şi râdem, petrecem şi ne plictisim. Cunoaştem şi uităm, câştigăm şi pierdem. Dar avem ceva asemănător, suntem oameni, dar acest lucru este mai mult decât o asemănare, poate o familie. Oamenii aceştia sunt diferiţi, de la vârstă, aspect, trăiri, emoţii, sentimente dar şi asemănări. În drumul tău în viaţă îţi vin în minte o mulţime de întrebări: De ce nu ai mai stat? De ce ai urcat în prima maşină? De ce nu te-ai apropiat mai mult? Însă tu mergi... te apropii de casă şi puţin trist te întorci şi priveşti în spate, o vezi, parcă are o veşnicie acolo, dar nu este îmbătrânită şi ai impresia că-ţi vorbeşte, spunându-ţi că te va aştepta şi că poate vei sta mai mult. Din nou întrebările vin, se joacă cu mintea ta, parcă înnebuneşti. Încerci să te gândeşti la altceva dar toate detaliile te duc tot în staţia din care ai plecat. Imaginaţia ta începe să joace un rol important şi te gândeşti dacă acea uşă se deschide iar tu eşti persoana care trece dincolo de ea, ce vei găsi?

        O lume plină de magie şi mister? O lume încântătoare, plină de dragoste? O lume în care tu şi visul tău puteţi cuceri totul? Sau o altă uşă închisă...

Ai obosit să te mai gândeşti, să te întrebi singur. Te apropii de casă şi vezi că maşina începe să accelereze, lăsând în urma acel loc. Nu mai poţi şi devii nervos. Faci tot posibilul să opreşti maşina, dar aceasta este nepăsătoare, singurul lucru este să te ducă acasă. Începi să crezi că ai pierdut lupta...

       Dar parcă cineva te vede, te vede supărat, poate şi plângând şi îl doare. Trimite lângă tine norocul şi vezi că maşina începe să lupte şi ea. Încet, încet viteza se reduce. În acel moment, în care uitasei totul, începi să te trezeşti, asta arătând-o şi micul tău zâmbet pe care îl ai pe faţă, acel mic lucru care îţi spune să nu renunţi.

Maşina opreşte, iar uşile sale se deschid, asemănătoare cu acelea a unui castel îmbătrânit. Cobori şi ai impresia că faci primul pas, că înveţi să mergi din nou, că ai stat prizonier departe de lucrurile la care ţii. Acum eşti liber şi începi să crezi că acest război nu s-a terminat.

        Plouă... dar nu te superi, simţi o bucurie, o speranţă. Gândul care aproape te omorâse, se întoarce. Dar acum eşti liber. Poate speranţa nu a murit. Eşti aproape de casă şi departe de acea uşă, care se pierde printre picăturile de ploaie, acestea compunând o melodie tristă, având ritmul doar pe Do de jos.

       Începi să alergi... îţi vezi prietenii şi familia încurajându-te, eşti asemenea unui sportiv care trebuie să ajungă la linia de sosire... Începi să te apropii, iar ploaia începe şi te rogi să nu îţi mai fie un obstacol. O rază de lumină îţi luminează drumul. Te opreşti pentru câteva secunde şi o priveşti. Din nou zâmbeşti, şi încerci să-I mulţumeşti. Ea a fost mereu lângă tine, chiar şi atunci când maşina te ţinea prizonier, atunci când era gata să renunţi, deoarece întunericul te înconjurase. Cu lacrimi în ochi, şoptind şi privind spre ea o strigi: Credinţa. Plin de energie şi speranţă alergi şi ajungi în acel loc. O uşă mare stă închisă în faţa ta. 

        Câteva secunde cazi în genuchi, nu că eşti obosit... doar să o priveşti şi să îţi dai seama că eşti acolo unde ţi-ai dorit. Te apropii de ea, doar câţiva centimetrii te desparte de ea. Un zgomot puternic se aude dincolo de ea. Începi să îţi fie frică, pentru că nu ştii ce se află acolo. O deschizi, o lumină puternică te face să priveşti în jos iar atunci o vezi că începe să dispară. Vrei să o atingi, să stai lângă ea dar puterea luminii nu te lasă. Deodată totul dispare. Rămâi singur şi priveşti că acolo unde ai vrut să ajungi nu mai este nimic. Un loc pustiu şi sărac. Stai câteva minute şi te întrebi: De ce? De ce am ajuns aici şi ea nu mai este? Am greşit cu ceva? Poate nu trebuia să mă apropii aşa de mult…