Nu te-am abandonat.
Am înșelat doar carnea.
Te-am căutat în toți ochii albaștri
Pe care i-am întâlnit,
Însă te-ai ascuns atât de bine
În trupul cerului,
Încât ar trebui să-mi construiesc
Cea mai ucigașă mitralieră
Să pot perfora cerul
Pentru a te găsi...
Fantoma mea eternă,
Nu voi iubi.
Nu voi trăda.

Nu mă voi desprinde.
Știu că mor prin tine cu fiecare poezie

și că îngerii își aruncă straiele
și se îndepărtează de mine
prin iubirea asta,
însă te voi căuta în continuare.
Te-am ales
și m-am scufundat ca o sirenă
în marea păcatului capital.
Nu voi înceta să te aud.
Peste urechile mele a crescut aurul părului tău,
Tare și greu cau un luceafăr depresiv.
Sunt însărcinată cu urma ta
și voi naște în eternitate
un pas mai strălucitor decât soarele.
Va fi pasul tău
Spre care mă voi îndrepta oarbă și disperată
Ca o stea deprimată.
Nu te-am abandonat.
Urma ta e coroana ochilor mei.

        Uneori ne e milă de făpturile care nu mai simt nimic nici pentru ele,nici pentru alţii.
        Mă trezesc în noapte ţipete de pasiune şi mizerie,căci în colţul străzii e ea.Îşi câştigă pâinea sub un felinar bătrân,dosit la colţul unei case şubrezite de vânt şi vreme.Nu-i pasă că e în plină stradă.Doar noaptea dulce,misterioasă şi plină de grotesc,ascunde un suflet muribund ce s-a pierdut de mult. Acolo, în plină stradă, printre gunoaie şi şobolani, canale şi gropi, acolo îşi duce păcatele amanta tuturor şi-a nimănui.
        Căci a fost a lui,va fi a lor,numai a sa nu va mai fi.Şi ce noroc acum e să o aibă el,când ştie că nu a fost nici primul,nici ultimul stingher,când ştie că fusta ei pe mulţi a ocrotit şi buzele sale pe mulţi a hărţuit.Căci ce plăcere să iubeşti o cârpă transformată în floare de cireş.Dar nu contează,plăcerea e plăcere în fiecare gang de casă,pe fiecare stradă pustie în miez de noapte.
        Ea îşi ridică ochii şi mă priveşte fix cu-n zâmbet meschin şi zdrenţuit pe faţă ca inima ce-o poartă-n piept. Ea ştie mersul, ştie viitorul, e acolo pentru orişicare fapt. Îşi aranjează rochia cu falduri şi dantele, îşi potriveşte colierul de perle învechit şi fără nici-o jenă porneşte în căutarea unui alt client.
 
     Cum să iubeşti noroiul pe care alţii-l calcă,cum să doreşti un ciob de sticlă spartă şi cum să preţuieşti o lamă boantă. Nu ştiu povestea ei,căci fiecare are una:un glod de praf pierdut pe lungul drum,un strop de apă-ntr-un ocean,o stea pe infinit azur.

          Era noapte, şi totul pătruns parcă de o linişte apăsătoare. Ochii săi se cufundau tot mai mult în slovele aşternute pe o foaie albă de hârtie. Nu mai citisem niciodată pe chipul mamei o asemenea
reacţie în faţa unei telegrame. Sincer, nici măcar nu ştiu ce era sau cum să socotesc comportarea sa. Ochii-i înlăcrimaţi plângeau într-un suspin prelung cu lacrimi ostenite. Urmarea a făcut-o să cadă pe gânduri… Suspinul încetase în încercarea de a-şi devia privirea din calea sumei exorbitante înscrise pe factura de la bancă, deasupra unei linii trasate în tuş negru. Se pare că mă edificasem cu privire la conţinutul acelei hârtii. Aşa este! Era o factură; acea foaie ştanţată cu însemnele băncii, în destinul căreia este încropită ruinarea economică a clientului.



        -  S-a întâmplat ceva? Întreb cu oarece teamă în glas, prevestind pricina din care s-a întristat.
 
      - Cum?  răspunde ea trezită parcă dintr-o reflectare profundă.

Să furi e un păcat, se știe,
Dar cel ce fură-i liniștit
Și-atunci lipsit de modestie
Dă lecții omului cinstit.

Corupția tot ia amploare,
Cei ce-o susțin mereu ezită
S-aducă legi asupritoare,
Căci ea-i ,de fapt, bine păzită!

Când banul pe om îl orbește
Şi mințile i le subjugă,
Atunci corupția domnește,
Onestitatea e o slugă.

Societatea noastră a fost și încă mai este destul de reticentă la o deschidere vizavi de relațiile de orice fel. Încă mai suntem judecați, etichetați, priviți ciudat atunci când spunem multor lucruri pe nume. Ce-ar fi să luăm, însă, toate comentariile pe care le avem de făcut la adresa celor pe care îi considerăm atipici doar prin atitudini sau gândire și să le transformăm în comentarii cu privire la relațiile proprii, fie ele maritale, fie parentale ori profesionale? În loc să stau să o judec pe prietena mea care are un anumit tip de comunicare cu copilul ei adolescent, mai bine să observ care sunt beneficiile acestuia și să încerc să adaptez la mine. Poate ea are o formulă ce se potrivește.
În cazuri în care deja relația mea cu copilul a ajuns într-un impas din care nu găsim, singuri, ca părinți, ieșirea, este foarte utilă apelarea la specialiști.
         Nu învinovățirea copilului, a anturajului, a școlii ș.a.m.d. Nu știu dacă aceste etichetări și judecăți de valoare își au vreun rost. Nu vinovați trebuie să căutăm în aceste cazuri, ci soluții de remediere a problemei, a rupturii produse în relație. În relațiile de orice fel. Tocmai aici este o problemă. Relațiile și problemele noastre sunt încă tabuuri. Pozăm de obicei în cuplul model, familia model, copilul model, băgăm gunoiul sub preș, cheltuind timp inutil doar de dragul de a păstra aparențele. Ni se întâmplă tuturor aceste lucruri, de obicei nu ne asumăm eșecurile fiindcă ar însemna să ne asumăm erorile ce au dus acolo. Și care ne aparțin. Am să iau în calcul trei tipuri de tabuuri din relația cu adolescentul:



1. tabuul sexual. Nu știu câți părinți discută deschis cu copiii lor despre începerea vieții sexuale, despre tot ceea ce implică acest pas. Considerăm mereu că avem timp pentru acest lucru sau că nu trebuie să o facem noi, însă nu reușim prea mult să pricepem că este atât de necesar să ne mulăm după tipologia fiecărui adolescent în parte. Unii se dezvoltă mai târziu, alții mai devreme, iar această comunicare nu o vom putea stabili decât individualizând. Chiar și când avem mai mulți copii, nu toți vor fi la aceeași vârstă capabili să înțeleagă aceste aspecte. Astfel că depinde doar de noi, ca părinți, să identificăm perioada potrivită la care să putem iniția (dacă nu cumva vine adolescentul cel dintâi să solicite) comunicarea despre începerea vieții sexuale. Aici, din propria experiență, am aflat următoarele:

a. copilul trebuie să aibă ambele păreri ale părinților, acolo unde este posibil, și să își tragă propria concluzie. Neavând puncte de referință solide, adolescentul își poate începe viața sexuală printr-o decizie/ alegere nepotrivită, cu impact
 mai mult sau mai puțin grav asupra întregii sale vieți.
b. adolescentului nu trebuie să i se inoculeze ideea că sexualitatea este ceva rușinos. Ci ceva normal, care trebuie tratat cu seriozitate, ca cele mai multe aspecte ale vieții.
c. dacă nu ne simțim confortabil în discuția cu adolescentul, există numeroase mijloace prin care putem face acest lucru, de la cărți destinate acestui domeniu până la materiale de pe siteurile de psihologie. Important este să nu transmitem eronat semnale care să declanșeze în adolescent reacții nedorite, de genul: aversiune față de viața sexuală ori, dimpotrivă, o curiozitate exacerbată.
         2.  tabuul parental. „Știu ce e mai bine pentru tine, eu iau deciziile în locul  tău!” Da, face parte din capitolul „Sunt părinte!” și adevărat de cele mai multe ori. Noi, ca părinți, avem instrumentele utile pentru a ști ce este mai bine pentru copiii noștri, din multe puncte de vedere. Însă nu putem/ nu reușim/ nu știm/ nu vrem întotdeauna să comunicăm cu adolescentul de pe aceeași poziție. Considerăm în principal că fiind adulți cunoaștem mai mult și mai bine tot ceea ce se potrivește acestuia. Aici, ar trebui să ținem cont de următoarele aspecte:
a. nu suntem în război comunicațional cu copilul nostru. Nu e necesar să ridicăm glasul pentru a ne impune punctul de vedere, nici să îi amintim mereu că noi îl întreținem, educăm, creștem, susținem material, că ne sacrificăm pentru el. Nu am făcut un copil pentru a deveni o marionetă care nu iese din cuvântul părintelui.
b. autoritatea parentală există și trebuie menținută în parametrii echilibrați, nicidecum mergând la extreme: augmentând sau minimalizând importanța ei. Însă pentru găsirea acestui echilibru este necesară nu doar o bună cunoaștere a copilului, dar mai ales a noastră înșine, ca părinți. Cât pot tolera, fără repercusiuni? Câtă libertate pot anticipa să îi las pentru a fi confortabil pentru amândoi? Când aș putea să îl las, supervizându-l,  să-și ia propriile decizii, asumându-și urmările?
c. comparația cu alți adolescenți (fie chiar și frații mai mari) necesită atenție. Foarte adevărat că învățăm comparând și imitând, însă sunt cazuri în care comparațiile pot dăuna. Fiecare individ este unic în felul său și altă tipologie comportamentală/ caracterială dată exemplu ca fiind model poate duce la aversiune față de acea persoană/ comportament/ model. Astfel că e necesară multă atenție în exprimarea acestor comparații.
Nu sunt un dușman, ci sunt eu, părintele, prietenul tău!

Tendința de impunere a multora dintre deciziile noastre în viața adolescentului, fără a explica într-o manieră clară, detaliată, a acestora, sau neținând cont de nevoile sale, nu este tocmai cea potrivită. Treptat, putem deduce că adolescentul s-a înstrăinat de noi, căutând mai mult acceptul grupului social în care merge cel mai des, acela al anturajului (nu întotdeauna potrivit). Adolescența este vârsta la care firele de comunicare, poate și așa firave din lipsă de timp, se pot rupe foarte ușor. Consecințele sunt destul de variate și preponderent negative. Le cunoaștem cu toții, nu am să le mai detaliez: de la dependențe la delincvența juvenilă. Ar fi bine să nu uităm niciodată că un copil are nevoi de atașament familial și de apartenență, fiindcă așa se va identifica și forma ca adult stabil emoțional. Acordându-i încredere, respect, libertate personalizată, capacitate decizională treptată prin alegeri la care să fim observatori/ îndrumători,  ajutor în testarea și stabilirea propriilor limite, vom reuși să punem umărul la formarea sa. Critica, controlul excesiv, cicăleala, neîncrederea și altele de acest gen trebuie lăsate în plan secund.
        Fermitatea în comunicare, trasarea precisă și negociată a limitelor, suportul emoțional, comunicațional și, nu în ultimul rând, înțelegerea și iubirea... toate acestea ne vor defini cu siguranță drumul alături de adolescentul nostru. Drumul către maturitate și (re)găsirea de sine. Succes!

       Poveştile! Ce ne-am face fără ele! Dacă nu ar exista am fi puţin mai  trişti. Azi am să vă spun o poveste despre oameni şi Viaţă, despre Inţelepciune, despre Cupidon. Ce face el când nu e cuminte?
Cine e Viaţa! E o doamnă atunci când vrea să fie şi are grijă de oameni atunci când ei uită să aibă grijă de ei!
      Viaţa are multi copii. Copii mari, copii mici, copii buni, copii neascultători. Câteodată îi cheamă la ea, să îi certe, să le dea o povaţă, să îi asculte! E cea mai buna mamă !  Oamenii, sunt cei mai neascultători dintre copii şi devin  plângăcioşi, slabi, orbi, răi, egoişti.
      Azi s-a gândit să îi cheme la ea. Se întâlnesc pe terasa vietii .... unde obişnuia să se strângă, să-şi tragă sufletul obosit  de alergările zilnice.
   
  Mama Viaţă cheamă la ea  valorile  şi sentimentele umane,  un fel de bine şi rău al omului. Oamenii erau copii cei mari ai Vieţii şi le dăduse în dar câte un sentiment, o emoţie.
Cupidon, copilul nebun al Vieţii lipsea. Avea întălnire cu Prostia! Erau foarte buni prieteni sau iubiţi ? Viaţa nu ştia de idila  lor ?! Dura de ceva timp şi prin felul lor  de a controla Dragostea mulţi oamenii erau nefericiţi. Trebuia făcut ceva! Dar ce ? Dar  cum? Oare săgeţile lui Cupidon erau otrăvite! Nimeni nu ştia !?  Vieţii i se ascunsee acest fapt! ?
Cupidon plecase  prin Viaţă de tinerel şi lipsea nemotivat  de la întâlnirile pe care mama lui  le  organiza când situaţia era depăşită. E zăpăcitul meu cel dulce !, zicea ea.
      Viaţa este  o doamnă frumoasă, dincolo de vis! Are  mare grijă de ea şi organizează fiecare suflet uman în parte în aşa fel încât  totul să fie bine, frumos şi nimeni să nu aibă de suferit.
Copii ei cei mai iubiţi sunt  oamenii, sunt  favoriţii ei . Câteodată, însă oamenii  o supără! Ce copil nu-şi supără mama!? Ea, le arăta drumul pe unde să meargă, fără să le indice direcţia. De  fiecare dată pune înainte oamenilor ALEGEREA- drumul pe care să păşească-. Un drum care se deschide cu două direcţii, de cele mai multe ori: Adevăr/Minciună, Bine/Rău, Prieten fals/Prieten  adevărat, iubire bolnavă/frumoasă. Totul de multe ori se imparte la doi. ALEGEREA era bine instruită de Viaţă.
       Cei mai mulţi dintre oamenii  greşeau drumul pe unde să meargă şi  se trezeau în faţa unor gropi ce  nu puteau fii ocolite. Atunci venea în ajutorul  lor PUTEREA de a merge mai departe, pentru situaţiile dificile.  
Plini de Regrete, oamenii rugau Timpul  să se oprească din mers, pentru a repara Alegerea  care se transformase în Greşeală. Timpul, trist se uita la ei şi le spunea:
- Inapoi să merg nu ştiu, eu am mers mereu, doar înainte!
- Atunci rămâi pe loc, rămâi la momentul ACUM ! îl mai ruga câte un om rătăcit prin Viaţă.
- Nu ştiu să stau! Nu pot să stau! Eu merg doar înainte!
- Am greşit Timpule! Ce pot să fac ? spuneau unii dintre ei, necăjiţi de alegerile dificile pe care le luau şi neştiind incotro să o ia cereau ajutor Timpului.
- Fă la fel ca mine:  Mergi înainte!  Uită de ieri , Trăieşte Azi, şi Construieşte-l pe Mâine.
Timpul şi Viaţa se întâlneau des şi vorbeau de fiecare om în parte. Pe cei răi uneori îi pedepseau, dar ei nici aşa nu vedeau şi mergeau mai departe cu Greşeala de mănă. E adevărat, că existau şi  oameni ce îşi  vedeau  greşeala. Aşa se eliberau de chingile Greşelii şi păşeaua prin viaţă frumoşi, curaţi şi eliberaţi. Pe cei  mai mulţi, îi mustrau pentru orbirea lor, dar asta era, trebuiau să îşi trăiască lecţia ! Viaţa are regulile ei, dar… oamenii au alegerii proprii.
Indiferent de alegerile pe care le facem, suntem direct răspunzători de faptele noastre, întâi noi, apoi celălalt, apoi viaţa . Greşeala se împarte la doi niciodată la unu, doar unii dintre oameni consideră treaba asta.  
Azi Speranţa era tristă, aruncase ultima carte fâcând un pariu nebun cu, d-mnul Curaj. Era sigură că va câştiga, bătălia în povestea în care se agrenase  şi de fapt se îmbolnăvise. Era nevoie de un final.
Se ghidase după dictongul : „ Speranţa moare ultima”. Dacă  a vrut să asculte Curajul! Câteodată, era şi el zăpăcit.
Zâmbetul  era sufletul petrecerii, venise cu sora lui Bucuria,
Cântecul venise să întregească atmosfera,
Lacrima voia să cheme Iubirea,
Iubirea plângea, că-şi găsise pieirea,
Libertatea vroia să încurazeje Iubirea,
Speranţa cerşea uneori Nemurirea,
Prietenia dansase de multe ori cu Iubirea,
Tristeţea voia să asculte Tăcerea,
Tăcerea chema din priviri Liniştea,
Liniştea vroia să cheme Clipa,
Clipa pleca şi plângea că  a pierdut Secunda,
Secunda se mai certa din când în când cu Timpul,
Iertarea vroia încă o Şansă,
Timpul privea iertător şi rece,
Sufletul râdea şi plângea,fusese răpit şi ascuns într-un sipet bătrân ca Timpul, Ura jubila,
Inţelepciunea judeca, Speranţa plângea, Curajul îndemna, Timpul trecea, Fericirea pândea,
Viaţa privea şi se minuna,
Adevărul drept la replică îşi cerea.
      Ajunsă la locul de întâlnire Speranţa plângea . Era prima dată când pierdea, era învăţată să se chinuie şi mereu să arunce ultima carte şi să câştige:
- Tu eşti de vină numai tu! Strigă Speranţa la Curaj.
- Da´ ce ai păţit fătucă! ? De ce-s eu vinovat ? întreabă Curajul mirat.
- E  vina ta !! zice ea  deznădăjduită.
- MDA … de fiecare dată, pentru o problemă existentă vina e mereu a altuia nicidecum ŞI  a  ta! zise Curajul supărat şi mâhnit de învinuirile care i se aduc.
- M-ai pus să beau iluzii şi minciuni şi … am pierdut pariul cu Iubirea!
Suratele ei rămân mirate :
„Speranţa  e beată  pentru prima dată şi a pierdut pariul cu Fericirea!"
- Speranţa e beată! Spuse Prostia jubilând.
- Ha! Ha! râde Mărşăvia
Viaţa priveşte scena şi e mâhnită. Ar vrea să certe Speranţa, dar ştie că uneori poate fi deşartă. E suparată  un pic pe Timp, dar nu poate să îl dea înapoi şi să repare Clipa; nu are ce să îi reproşeze. Se ridică  în picioare şi îl priveşte supărată pe Curaj:
- Pleacă ! îi spuse Viaţa. Trebuia să o înveţi să se despartă de Iluzii nu să se arunce în faţa unei cauze prosteşti!
       Curajul, un pic şifonat de replică primită de la Viaţă se ridică şi pleacă, nu era prima dată când pierdea sau când era certat de Viaţă.
      Speranţa plânge  pe înăbuşite, era învăţată să moară ultima într-o poveste … indiferent de natura poveştii. Acum nu  numai că  murise,se pierduse în Iluzii, nu ştia să trăiască, fără să aibă vreo moarte pe catafalc, pentru ea moartea era o hrană cu care putea merge mai departe:
- Învaţă să trăieşti  şi fără să mori! Învaţă să şi pierzi!  Tu ceri un suflet …,. Nici chiar tu Speranţă nu poţi fi de neoprit, uneori te mai şi ofileşti! îi spuse Viaţa.
- Chiar trebuia?! Întreabă ea
- Da! Mai bine mai târziu, decât niciodată!
       În acel moment Lacrima, care stătuse lângă Speranţă se ridică şi pleacă, o urmează Tristeţea şi Liniştea, apoi în locul lor se aşează Inţelepciunea.
Tăcerea o ia uşor de  mâna şi îi şterge o lacrimă...
Liniştea vine şi ea, o sărută uşor pe frunte , Inţelepciunea priveşte scena cu înţeles.
Clipa comandă o prăjitură,
Zâmbetul vine cu o limonadă .
Liniştea o luă şi plecară cu toţii departe.

Doar Viaţa mai avea ceva de făcut, Înţelepciunea rămase cu ea!
- Unde e  Cupidon? Intreabă Viaţa.
Inţelepciunea tace, avea să îi spună ceva :
- Dragă Viaţă, noi trebuia să îţi spunem ceva de mult,dar am omis ?
- Ce draga mea ? Ce aţi omis?  N-aţi avut curaj? Acum era Viaţa înţeleaptă . Pe tine nu mă pot supăra. Zice viaţa împăcată.  Un episod greu avea să se închidă!
- Cupidon a înnebunit, da nu de ieri sau de azi, de mult! Are o nouă iubire,  iar din cauza acestei nebunii a lui sunt mulţi oameni care suferă şi nu e drept să fie o aşa nebunie în grădina iubirii.
- Cine  îi înneacă minţile ? întreabă Viaţa.
- Păi …Prostia ! Săgeţile lui sunt otrăvite. Această doamnă i  le otrăveşte .
- AAAAAA! Acesta e motivul pentru care sunt atăt de mulţi oameni suferinzi şi o mulţime de iubiri mincinoase!zise Viaţa, părcă lămurindu-şi o mare dilemă.
- Pentru mulţi Iubirea e închisă ca un canar într-o colivie, cu lacăt.  Prostia a furat cheia, de la lacăt…  Speranţa, mă rog ea nu prea ştie să piardă se agaţă de orice şi are sufletul de piatră.zise Inţelepciunea.
- Cum adică, iubirile numai sunt curate şi frumoase ?! întreaba  Viaţa mirată.
- Ba da, da´ nu toate şi nu foarte multe. Uneori oamenii sunt siliţi să ia hotărâri mai puţin plăcute …. Spuse ea, Înţelepciunea.
- Mda ! se miră Viaţă. Ar trebui să le stric idila şi să dau drumul Iubirii să zburde liberă.

          Era noapte, şi totul pătruns parcă de o linişte apăsătoare. Ochii săi se cufundau tot mai mult în slovele aşternute pe o foaie albă de hârtie. Nu mai citisem niciodată pe chipul mamei o asemenea reacţie în faţa unei telegrame. Sincer, nici măcar nu ştiu ce era sau cum să socotesc comportarea sa. Ochii-i înlăcrimaţi plângeau într-un suspin prelung cu lacrimi ostenite. Urmarea a făcut-o să cadă pe gânduri… Suspinul încetase în încercarea de a-şi devia privirea din calea sumei exorbitante înscrise pe factura de la bancă, deasupra unei linii trasate în tuş negru. Se pare că mă edificasem cu privire la conţinutul acelei hârtii. Aşa este! Era o factură; acea foaie ştanţată cu însemnele băncii, în destinul căreia este încropită ruinarea economică a clientului.



        -  S-a întâmplat ceva? Întreb cu oarece teamă în glas, prevestind pricina din care s-a întristat.
        - Cum?  răspunde ea trezită parcă dintr-o reflectare profundă.

         Suntem şi trăim într-un loc, avem şi ne dorim, plângem şi râdem, petrecem şi ne plictisim. Cunoaştem şi uităm, câştigăm şi pierdem. Dar avem ceva asemănător, suntem oameni, dar acest lucru este mai mult decât o asemănare, poate o familie. Oamenii aceştia sunt diferiţi, de la vârstă, aspect, trăiri, emoţii, sentimente dar şi asemănări. În drumul tău în viaţă îţi vin în minte o mulţime de întrebări: De ce nu ai mai stat? De ce ai urcat în prima maşină? De ce nu te-ai apropiat mai mult? Însă tu mergi... te apropii de casă şi puţin trist te întorci şi priveşti în spate, o vezi, parcă are o veşnicie acolo, dar nu este îmbătrânită şi ai impresia că-ţi vorbeşte, spunându-ţi că te va aştepta şi că poate vei sta mai mult. Din nou întrebările vin, se joacă cu mintea ta, parcă înnebuneşti. Încerci să te gândeşti la altceva dar toate detaliile te duc tot în staţia din care ai plecat. Imaginaţia ta începe să joace un rol important şi te gândeşti dacă acea uşă se deschide iar tu eşti persoana care trece dincolo de ea, ce vei găsi?

  Într-un sat dintre  păduri
  Era o casă ca-n povești,
  Cu  grădină  și cerdac,
  Cum în viață nu-ntâlnești.

  Un om bun de ea-ngrijea
  Ziua, noaptea, dimineața
  Doar  un câine îi lipsea
  Ca puțin să-i schimbe viața.

  Căci doar Barbu era singur
  În  a sa gospodărie,
  Numai gându-l  mângâia
  Când  muncea cu drag  în vie.

  Într-o zi, în miez de vară,
  La portiță-a apărut
  Cățelușul- o comoară,
  Ce de  Barbu-a fost crescut.



  Părea ghem de lână albă
  Cu ochi  negri lucitori,
  Cu drag  Barbu îl privește
  Și  îl trec adânc  fiori.  

  Și  l-a botezat Lipan,
  Mereu l-a îngrijit cu drag
  Dorul i-a mai alinat
  Când   vioi sărea  în  prag  .

  Anii  iute au  trecut,
  Și Barbu-a-mbătrânit acut,
  Lipan  mare s-a făcut,
  Era un câine de temut.

  Dar azi lipsi bătrânul
  Din curte  să îl hrănească,
  Lipan  căuta  stăpânul
  Prin   ograda  țărănească.  

  Și Lipanu a lătrat
  Atunci chemându-l pe stăpân,
  Dar degeaba  l-a chemat,
  Tot nu venea bietul bătrân.

  Iar  câinele  a plecat
  Alergând în goană mare,
  Pe la porți el a lătrat
  Ca s-aducă ajutoare.

   -Păi Lipanu m-a adus,
   El m-a chemat către tine,
   Azi l-a poartă  l-am văzut,
   Lătra speriat la mine.  

   -Deci Lipanu te-a chemat!
   Eu, în sfârșit, am înțeles
   Un  prieten m-a salvat
   Fără-a avea un interes.

   Doctorul  l-a consultat
   Făcând cele necesare,
   Pe  Barbu l-a vindecat
   Și l-a pus iar pe picioare.
   În  ogradă când ieși,
   Mai zdravăn ca niciodată,
   Cu Lipanu el vorbi,
   Lăudându-l totodată:  

   -Deși am trăit o viață
    Și multe am cunoscut,
    Nu aș fi crezut vreodată
    Că poți face-atât de mult.  

   Ai simțit că nu mi-e bine  
   Și o boală m-a răpus,
   Și-ai plecat tu, dragă câine,
   Și pe doctor  l-ai adus.    
 
   Nu știu cum să-ți mulțumesc
   Pentru fapta-ți de onoare,
   Cu drag  am să te-ngrijesc,
   Ești o bucurie mare.  

   Eu nici om n-am întâlnit
   Să fie așa ca tine,
   Mă bucur că te-am găsit,
   Valorezi mult pentru mine.

  Ani de-a rândul ai păzit
  Întreaga  gospodărie,
  Cu mult drag  te-am îngrijit
  Când  lătrai cu bucurie.  

  Însă-acum m-ai răsplătit
  Tu viața, iată,  mi-ai salvat,
  Dragă câine mult iubit,
  Ești un  prieten devotat!  
 
  Cum l-a mângâiat stăpânul  
  Câinele s-a bucurat,  
  Și-l privi în ochi bătrânul,  
  Iar  Lipanu a lătrat.  
 
  Și-au trăit în continuare
  La căsuța ca-n povești
  Într-o  armonie mare
  Cum în viață nu trăiești.

Când oare am crescut, m-am maturizat
Când am lăsat jocuri mărunte
și-am luat-o de la cap?

Când am uitat să râd,
să mă bucur de cuvinte?
De tot ce mă-nconjoară și mă simte…

Când oare am iubit
pentru-ntâia oară?
Si de ce am învățat
cum e să doară?

Cum oare am crescut
în atâta grabă,
și din copilul vesel-
un om fără de vlagă?

De ce zâmbesc atăt de rar;
unde-mi e voioșia?
Și inocența mea plăpăndă
de ce-a decis să se ascundă?

      Din ce în ce mai frecvente în societatea de astăzi dar şi în universul şcolii, conflictele de orice tip: de interese, de mentalităţi, de idei, de aspiraţii, reprezintă principala cauză a întreruperii comunicării.
       Conflictele izbucnesc atunci când diferenţele dintre indivizi cu dorinţe, personalităţi, motivaţii diferite iau amploare, când oamenii nu acceptă valori, priorităţi sau opinii diferite.
       Cadrul familial, background-ul informaţional, climatul educativ pot favoriza, în anumite condiţii apariţia unor relaţii conflictuale între elevi. Determinaţi de sistemul propriu de aspiraţii şi nevoi, de familia care şi-a pus decisiv amprenta asupra personalităţii lor, elevii pot avea niveluri diferite de aşteptări care să degenereze în conflicte ample sau mai puţin profunde. Diferenţele de mentalitate, de nivel social, nepotrivirile între personalităţi sau caractere în formare ce caută să se afirme, pot constitui cauze ale conflictelor dintre elevi. Ne propunem în continuare să realizăm un studiu de caz centrat pe tipul de conflict elev-elev, prin urmărirea unei clase a IX-a de profesională de la Grupul Şcolar de Transporturi, Ploieşti. Studiul de caz este realizat din perspectiva unei persoane ce cunoaşte îndeaproape elevii, fiind preocupată de menţinerea unei comunicări constante cu familiile acestora: diriginta clasei şi profesoara de limba şi literatura română.
 
   Un tip de conflict observat între elevi mai ales la începutul primului semestru este determinat de diferenţele de mentalitate şi de nivel social care există între aceştia. Aproximativ jumătate dintre cei 30 de elevi sunt navetişti şi provin din mediul rural, fapt ce a declanşat un sentiment de inferioritate faţă de elevii de condiţie socială mai bună sau care locuiesc în mediul urban. Aceste discrepanţe de nivel social au generat două tipuri de rezultate.Pe de-o parte, adâncirea conflictelor dintre cele două categorii de elevi, agresivitate verbală şi chiar fizică. De cealaltă parte, s-a observat încercarea unor elevi ambiţioşi dar de condiţie socială modestă, de a obţine rezultate şcolare foarte bune, motivaţi tocmai de diferenţele care există între ei şi ceilalţi.

     Dirigintele şi profesorii clasei au intervenit în ambele tipuri de reacţii, încercând o mediere a conflictelor, o implicare a tuturor elevilor în proiecte şcolare şi extraşcolare comune (colocvii, lecţii deschise, vizite la muzee, activităţi de voluntariat), dar şi o recompensare  şi o întărire a comportamentelor dezirabile, a rezultatelor bune obţinute de elevii din mediul rural.. Datorită întervenţiei cadrelor didactice ca mediatori şi arbitri, s-a observat o diminuare considerabilă a acestor tipuri de conflicte.

     O altă categorie de conflicte este generată de dorinţa unor elevi de a fi recunoscuţi ca lideri ai celorlalţi, manifestând o atitudine dominatoare, în încercarea de a-şi impune ideile cu orice preţ. Acest tip de elev ce aspiră către statutul de lider al clasei este ori un individ cu o personalitate extrem de puternică, ce simte nevoia de afirmare, ori un adolescent ale cărui nevoi afective nu sunt împlinite în familie. Dorinţa elevului de a deveni lider declanşează cel mai adesea o reacţie de reproş şi dezaprobare din partea colegilor, chiar agresivitate verbală ce poate degenera în izolarea elevului de restul clasei. Apare teama, nesiguranţa, neîncrederea în ceilalţi, nevoia de a-i defini drept ,,alţii, duşmanii".
      În astfel de cazuri, cadrele şcolare abilitate (dirigintele, psihologul şcolar) trebuie să intervină prin discuţii, consiliere psihologică individuală dar şi prin antrenarea întregii clase în activităţi şi jocuri pe echipe, în care fiecare elev să-şi asume, pe rând, statutul de lider.
      Urmărind constant comportamentul elevilor, cadrele didactice pot observa conflicte între elevi, ce nu îşi găsesc sursa imediată în activitatea şcolară. Originea acestor conflicte, care sunt deseori foarte profunde şi mai dificil de soluţionat, se regăseşte în mediul familiei, în atenţia, sprijinul pe care părinţii le acordă sau nu copiilor. Elevii implicaţi la şcoală în relaţii deficitare cu colegii sunt orfani, fac parte din familii dezorganizate, cu părinţi divorţaţi sau plecaţi la muncă în străinătate. De cele mai multe ori, conflictul elev-elev îşi are sursa îndepărtată în conflictul părinte-elev. Nevoia afectivă a acestor copii este extrem de puternică şi lipsa iubirii părinteşti trebuie suplinită în mediul şcolar. Prima tendinţă a elevilor este însă reprimarea sentimentelor dar şi o agresivitate faţă de ceilalţi. Furia determinată de sentimentul de a nu fi iubit se poate întoarce împotriva colegilor sau lucrurilor şi evenimentele pot degenera uşor către agresivitate fizică. Extrem de periculos, acest tip de conflict prezintă ca etape premergătoare creşterea numărului de absenţe (chiar risc de abandon şcolar), scăderea dramatică a rezultatelor şcolare, delincvenţă infantilă.         Astfel de elevi par mai maturi decât cei de vârsta lor, pot alege să evite conflictele din familie, părăsind-o fie fizic, fie emoţional, prezintă mare risc de suicid. Elevul poate deveni izolat şi depresiv, se poate refugia în alcool, droguri, relaţii intime nepotrivite, poate lua decizii care să-i modifice viaţa sau se poate implica în activităţi neconforme vârstei sale, asumându-şi mai mult decât poate realiza.
        În astfel de cazuri, rolul cadrului didactic devine extrem de important şi delicat, dirigintele va trebui să încerce menţinerea unei relaţii consecvente de comunicare cu elevul pe care nu trebuie să-l privească ca pe un copil cu probleme.
      Conflictele dintre elevi vor putea fi rezolvate în acest caz doar prin mediere şi negociere, prin iniţierea unor relaţii apropiate, de prietenie. Profesorul va deveni un partener de comunicare al elevului, pentru ca acesta să se poată simţi în siguranţă.. Educatorul va ţine seama de particularităţile individuale ale elevului, de activismul, de interesele şi trebuinţele acestuia. Este necesară în acest sens realizarea unor lectorate cu părinţii, pentru a-i face conştienţi de rolul lor în educarea şi sprijinirea copilului.
       Un alt tip de conflict elev-elev îşi poate avea sursa în activitatea desfăşurată de profesor în sala de clasă, o activitate bazată exclusiv pe stimularea spiritului competitiv şi nu pe comunicare  reală şi eficientă. Fiind adolescenţi cu personalităţi în formare, elevii nu îşi pot rezolva deseori singuri diferendele, de aceea influenţa profesorului ca mediator neutru este esenţială. Comportamentul opresiv sau discriminatoriu din partea profesorului presupune accentuarea nevoilor specifice ale unor elevi în defavoarea nevoilor grupului. De aici atmosfera de intoleranţă ce se instaurează în sălile de clasă sau conflictele dintre elevi, ce se adâncesc din lipsa de tact pedagogic al unor profesori. Elevii încurajaţi pe nedrept de profesor devin egoişti, egocentrişti, agresivi în a-şi expune opiniile. Elevii neagreaţi de profesor au teamă de angajament, determinată de teama de eşec, trec prin stări de respingere, non-valorizare, pierdere a încrederii în sine sau în propriile acţiuni. De aceea, în cazul acestui tip de conflict, cea mai mare responsabilitate revine profesorului care va încerca implicarea tuturor elevilor în activităţi de învăţare, favorizând lucrul în echipă. Elevii vor fi priviţi ca individualităţi, cu un sistem de nevoi şi aşteptări proprii. Se va urmări un câştig din activităţile în comun, altfel echipa se va dezmembra înainte de a-şi finaliza sarcinile. favorizând lucrul în echipă. Elevii vor fi priviţi ca individualităţi, cu un sistem de nevoi şi aşteptări proprii. Se va urmări un câştig din activităţile în comun, altfel echipa se va dezmembra înainte de a-şi finaliza sarcinile.
       Sub îndrumarea directă a profesorului, ce posedă atributele maturităţii şi experienţei, conflictele dintre elevi pot deveni pozitive, creative, dacă cei implicaţi doresc să le rezolve sau să le valorifice în acest sens. Elevii vor reuşi singuri atenuarea şi chiar stingerea conflictelor prin negociere, prin discuţii cordiale, deschise, echilibrate. Medierea, negocierea devin în universul şcolii dar şi al societăţii de astăzi cele mai eficiente metode de a asigura o bună comunicare între indivizi cu mentalităţi antagonice, cu sisteme diferite de aspiraţii şi aşteptări.

      Personalitate singulară in peisajul literar al vremii sale, Lucian Blaga se remarcă drept o
conştiinţă creatoare însetată de absolut. Dorinţa de transcedere a limitelor impuse de însuşi statutul de fiinţă umană va provoca pe planul artistic o neistovită căutare a esenţelor. Mai mult decât contemplaţie sau simplu meşteşug, arta de a scrie devine la Blaga mijlocul cel mai eficient pentru eliberarea conştientului tensionat, pentru transpunerea în vers a propriilor intuiţii abisale. Lumina, ca element cuprinzând in sfera lui de semnificaţii sugestia unei  forţe lăuntrice excepţionale, este simbolul ce a dominat întregul traseu existenţial al artistului, convertindu-l metaforic pe Blaga într-un adevărat “Poet al luminii”. Forţa lăuntrică a omului Blaga, acea iluminare a conştiinţei specifică doar iniţiaţilor au fost izvorul creaţiilor de mai târziu. Această tendinţă de surprindere a esenţelor universului şi de pătrundere în noi dimensiuni ale spiritualităţii este captată de Blaga într-un limbaj poetic aluziv şi fluid, transpus simbolic în metafora ,,luminii”. Poemele sale devin expresia unui univers absolut a cărui esenţă Blaga şi-o asumă şi o transfigureză poetic.
      Simbolul luminii, ca emblemă absolută a unui univers ce se refuză receptării directe,  devine astfel motiv emblematic pentru întreaga existenţă creatoare a artistului. Din arta şi gândirea orientală el preia aspiraţia nemijlocită spre absolut, transfigurînd orizontul transcendent în expresia adâncirii în propriul infinit interior, spre spaţiul cosmic, al dizolvării în lumină. Expresii metaforice ale contemplării naturii, Poemele luminii subliniază o percepţie senzorială profundă.
   
  Poemele sunt transfigurări metaforice ale sentimentelor eului liric ce-şi cântă iubirea-lumină, ridicând-o la rang de fapt poetic esenţial. Prin propria sa spiritualitate, definită plastic ,,lumina mea”, poetul sporeşte taina lumii, amplifică misterul existenţial, fără însă a-l revela.
       Poemele din volumul În marea trecere, publicat în 1924, devin expresii metaforice ale sentimentului caducităţii. Poetul iniţiat îşi pierde vitalitatea anterioară, se simte izolat de semeni şi înstrăinat de sine, exprimându-şi regretul de a se fi născut, de a fi pătruns în lumină:,,De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, / de ce m-ai trimis?”(Scrisoare).
       Odată cu volumul Lauda somnului(1929), pe fondul unei atitudini spirituale superioare, poetul reia mişcarea ascensorială spre înalt, cuprins de starea de fascinaţie către planul simbolic al luminii. Transcederea către lumină echivalează cu o febrilă căutare a profunzimilor dincolo de aparenţe, căci eul liric se străduieşte să iasă de sub regimul ontologic al umbrei, căutând misterul în sfera apolinică, a absolutului. Somnul devine ,,stare dumnezeiască”,  iar noaptea ,,temniţă bună”.
       Volumele La cumpăna apelor (1933) şi La curţile dorului (1938) cuprind poeme de inspiraţie folclorică şi mitologică, cântece apărute pe acelaşi fond al lirismului contemplativ. Eul liric intuieşte în lucruri şi fenomene simboluri ale unei realităţi mai adânci, perspectiva rămânând una cosmică, de transcedere a universului imediat. Teama de moarte, regăsită şi în volumul În marea trecere echivalează cu o părăsire a luminii: ,,De ce îmi e aşa de teamă –mamă-/ să părăsesc iar lumina?”(Din adânc).
Ultimul volum antum de poezii- Nebănuitele trepte (1943) propune o modificare spectaculoasă a stării lirice. Revelaţia trăită ca exaltare este evidentă în poeme precum Răsărit magic, Pleiadă şi lumea inundată iarăşi de lumină redevine muzicală şi transparentă.
Redat ca laitmotiv pe parcursul întregii opere blagiene, simbolul luminii dobândeşte noi  valenţe ideatice: metonimie a iubitei în Poemele luminii, sugestie a unui absolut spre care eul liric aspiră, expresie definitorie a unui univers arhetipal- spaţiu matricial şi protector sau, din contră, univers ce îi provoacă poetului sentimente de teamă şi anxietate.
       În poemul Lumina, viziunea cosmogonică a poetului imaginează o naştere a lumii prin forţa germinativă a energiei luminoase.
      Lumina pe care o cântă poetul, esenţă a universului, se înfrăţeşte cu întunericul, nu descifrează taina lucrurilor ci le opacizează, le estompează înţelesurile, cufundându-le în mister. Absolutizată în plan metafizic, unitatea celor două contrarii: lumină şi întuneric este transformată de Blaga într-o legătură dialectică profundă.
În poeme în care simbolul luminii pare a lipsi, el este de fapt înlocuit cu simboluri ascensionale menite a reda energia nestăvilită a poetului, doritor să devină eu-receptacol al fluxului luminos: ,,mi-aş întinde spre cer toate mările/ ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, / spre cer/ să-l cuprind”(Daţi-mi un trup, voi munţilor).
      Încadrându-se în seria tematică ce duce de la Nietzsche la Th. Mann, în simbolul muntelui Blaga reuneşte în mod subtil ,,ideile de geniu şi de boală, de inspiraţie poetică şi de nebunie dionisiacă” Eul liric asociază muntele propriei individualităţi creatoare, situându-l ,,în apropiere”, ca loc de refugiu în faţa banalului cotidian. ,,Înconjurat de lucruri bătrâne/ acoperite cu muşchi din zilele facerii”, muntele înglobează funcţii catharctice, mijlocind contactul spiritualităţii poetice cu ,,cercul/ ce ţine laolaltă doagele bolţii” cereşti, respectiv cu lumina.
Simbol desprins din spaţiul-matrice al poeticii blagiene, copacul, cu variantele gorun sau brad, conturează o geografie spirituală de esenţă simbolică şi mitologică, un univers al contopirii dintre adânc şi înalt. Convertit în alter-ego al eului liric, arborele devine receptacol al fluxului de energie luminoasă: ,,cine vântură de pe muncel/ atâta lumină peste el?”, ,,mi-l loveşte în creştet fulgerul”.
În poemul Cap aplecat, imposibilitatea aspiraţiei spre lumină îşi găseşte rezonanţele în sfârşitul materiei. Dezolării eului liric convertit în umbră îi corespunde moartea copacului, simbol suprem al accesului în transcendent: ,,Cu pâlpâit de veche sfeşnic/ un copac s-a stins”.
Simbol absolut al eliberării de contingentul pământesc, pasărea ca simbol ascensional poartă cu sine întunericul profunzimilor, dar şi lumina celestă: ,,Ai trăit cândva în funduri de mare/ şi focul solar
l-ai ocolit pe de-aproape”. Lumina din ochii verzi ai păsării, provenită din ,,fosforul cojit de pe vechi oseminte”, compensează accesul spre lumină cu o chemare spre abisurile nefiinţei, spre negurile începutului, unde pasărea sfântă îşi pierde zborul ,,sub iarba cerului”. ”. În literatura universală poetul Saint-John Perse a avut intuiţia existenţei unei corespondenţe între păsări şi puritatea primordială, atunci când a scris ,,Păsările păstrează printre noi ceva din cântul Genezei”.
      În poema Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea, relaţionarea planului terestru cu profunzimea esenţelor apolinice este prevestită de zborul păsărilor spre ţinte luminoase: ,,puterile păsăreşti au arătat în triunghiuri/ spre ţinte luminoase”. În plan metaforic, transcederea universului concret, simbolizată prin zbor, coincide cu o ,,lepădare” a poetului de ,,balastul cărnii”, cu o ieşire din propriul sine: ,,şi mă scutur de mine însumi/ ca un câine ce-a ieşit dintr-un râu blestemat”.
Simboluri ale conştiinţei poetice însetate de lumină, porumbeii şi privighetorile sunt convertite în ,,gâşte” cu ,,mişcări oprite”, poetul însuşi devenind ,,frate obosit/ al cerului de jos/ şi-al fumului căzut din vatră”. În volume precum În marea trecere, eul liric îşi mărturiseşte în mod direct revelaţia amară şi dezolantă a încetării impulsului spre transcendent, a opacizării luminii: ,,Un stânjen doar deasupra mea-i lumină”.
În poemul Lumina de ieri din volumul La cumpăna apelor, efortul eului liric constă în căutarea neobosită a luminii de altădată, ce şi-a pierdut în prezent esenţa: ,,Caut/ un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată/ e fruntea menită-nălţărilor altădată!”.
Sfâşiat de nostalgia orei rămasă ,,fără făptură”, a stelelor de ieri, ,,trecutele”, poetul cântă asemeni mitologicului Orfeu lumina genezei, simbol al matricei originare: ,,lumina stinsă pe care-o tot laud”.
Lumina de altădată se converteşte în volume precum Paşii profetului sau În marea trecere în ,,arătare de lumină” ce refuză transcendenţa ca act suprem de revelaţie a absolutului. Elanul ascensional spre lumină se frânge brusc, fiind înlocuit de transcendentul ce se coboară la nivelul contingentului, al imediatului: ,,S-a-ntors, ah, în lume o stea./ Mi-s mâinile arse de ea” (Cerească atingere, din volumul La cumpăna apelor).
În poemul Bunavestire, poetul surprinde un peisaj dominat de ,,sorii cântăreţi” nocturni, un cadru al nopţii embrionare, unde întreg universul apare ca un imens pântece matern ce asigură pruncului ,,temniţă bună”.
       Simţindu-se înstrăinat şi expulzat într-o lumină valorizată negativ, subiectul uman se va lamenta pe tema imposibilei întoarceri în sânul embrionar protector, interpretându-şi propria ieşire în lume ca pe o naştere ratată: ,,De ce m-ai trimis în lumină?” (Scrisoare).
Abandonul luminii originare echivalează în conştiinţa eului poetic cu o excludere din Eden, cu o ruptură forţată de vârsta pură a copilăriei, ce va conduce în plan simbolic la o mutilare a făpturii: ,,Trupul meu cade greu ca o pasăre moartă”.
       Poezia blagiană pendulează neîncetat între doi poli antitetici: unul este cel al expresiei directe, discursive, cultivând însă hieratismul la un nivel adiacent şi polul vorbirii cu ,,glas de taină”, operând cu simboluri iniţiatice. Oricare ar fi maniera aleasă de Blaga pentru transmiterea mesajului poetic, esenţială rămâne încercarea artistului de a spori tainele universului prin cunoştere luciferică, de a conserva misterele existenţiale, lirismul său convertindu-se, conform definiţiei lui Vladimir Streinu în ,,alfabet criptic”.
Lumina selenară, întrupată în şi prin întuneric, mediază osmoza intimă dintre ordinea cosmică şi cea terestră, căci apologet al luminii albe, poetul va avea o deschidere mult mai profundă spre înţelesurile şi neînţelesurile universului.
Arta poetică ce prefaţează volumul de debut al poetului, poartă numele Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi anticipează teoria filosofică a ,,minus-cunoaşterii”, ce va fi expusă ulterior în lucrarea Eonul dogmatic. Eul liric devenit ipostază interiorizată, participă subiectiv la miracolul universal, sporind ,,vraja nepătrunsului ascuns” cu ,,largi fiori de sfânt mister”, cultivând clar-obscurul drept stare ce declanşează meditaţia poetică. Lumea ce se deschide cunoaşterii este univers interiorizat, învăluit în penumbră selenară. Respingând regimul diurn al conştiinţei interogative, poetul convertit în eu-lumină preia virtuţile luminii selenare ce conservă clar-obscurul, estompând contururile nete ale realităţii spre a reda profunzimea tainelor universale. Prin mijlocirea luminii albe dar şi prin propria-i lumină: ,,cu floarea mea de foc în mâini”, eul liric participă subiectiv la momentul miraculoasei comunicări cu universalul, recunoscând într-un aforism perpetua oscilare între cele două regimuri ale imaginarului: ,,Umbrele seamănă, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii”.
     Prin mijlocirea luminii albe dar şi prin propria-i lumină: ,,cu floarea mea de foc în mâini”, eul liric participă subiectiv la momentul miraculoasei comunicări cu universalul, recunoscând într-un aforism perpetua oscilare între cele două regimuri ale imaginarului: ,,Umbrele seamănă, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii”.