Nici chiar uitarea n-o să mă aline
când voi cădea sub ultima secure.
Orbecăind în neputinţi obscure
voi alerga şi-atunci, fugind de mine.
Eu, Don Quijotul visurilor pure,
am îmbrăcat mereu armuri străine
şi am crezut că voi putea obţine
victorii-n orice lupte, cât de dure.
Dar soarta crudă mi-a muşcat genunchii,
veninul ei mi-a pârjolit rărunchii
şi-am suferit mereu de-o cruntă sete,
într-un deşert ce s-a numit durere
şi-ntipărit pe ani ca o pecete
de care-ncerc să scap, dar nu mai piere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu