Era ea,
sub clar de lună;
plângea,
iar el
îi aspira lacrimile.
Smulse o pană din aripa lui
şi îi cusu rănile sufletului
cu fir alb de fericire.
Deodată chipul ei
fu brăzdat
de lumina caldă
din privirea lui.
Luna întinde o mână,
îi apucă cu două degete
şi îi ridică în slava Cerului.
De atunci
luna
îi poartă pe umeri.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu