Pașii mei apasă nemilos solul umed și moale. Fereastra cerului e acum pătată de funinginea zorilor de nicăieri. Imensele covoare alcătuite din scheletele reci ale frunzelor sălășluiesc sub coroana dezvelită a giganților stejari ce cândva erau mesagerii soarelui pe pământ. Vraja timpului inundă sufletele păsărilor care zboară,cuprinse de teamă,către zilele cele neuitate de căldură ale apusului .Razele soarelui putrezesc în mere iar uriașa cavalcadă de frunze moarte este învinsă de tremurul aerului rece cu pelerină de praf. Fumul văzduhului dezvăluie înfricoșătoare torente ce se abat asupra micilor călători ce străbat norii grei de plumb în căutarea milei uriașei stele de foc ce a încălzit de la început întreaga galaxie demult pierdută.



    Pânza culorilor calde este așezată vigilent de către Creator peste întregul univers al naturii.Milioane de gânduri ascunse sălășluiesc sub frunzele uscate.Scame imense de zare prăfuiesc dealurile veștede și frumos modelatele trupuri ale copacilor ce cândva inundau un întreg labirint de viață.Întregi turme de tufe trădau rotația indispensabilă a anotimpurilor ca într-o pustietate idilică.Aroma ascetică a frunzelor arse îmbibă clădirile ce răsar uriașe și solitare din asfaltul cald.Radiera timpului a șters cu sălbăticie acele ceasornicului înlocuindu-le cu un aer apăsat și molipsitor.

    Timpule, pleci și te întorci din nou la mine! Cu puterea ta ucizi și readuci la viață întregul peisaj ce mă înconjoară! Este oare drept? Unde fugi? Vino înapoi!

Respiră adânc şi apoi lasă tot aerul să plece din tine.Închide ochii, goleşte-ţi mintea şi ascultă muzica liniştitoare din depărtare care îţi încântă urechile.Lasă-te pe spate, deschide ochii şi priveşte cerul senin. Priveşte cerul albastru cum se întinde fără limite pe deasupra lumii. El asteaptă ca tu să îl pictezi cu dorinţele tale.



Cu tot ce îţi place, cu tot ce îţi trece prin cap. El este pânza ta iar tu eşti artistul, aşa că nu mai sta şi începe să îţi creezi propria lume perfectă. Gândeşte-te bine şi desenează pe cer toate lucrurile frumoase, fie ele mărunte sau mari, pe care le-ai dorit. Pe care nu ai putut să le ai, la care ai renunţat fiind prea descurajat, pe care le-ai uitat spunându-ţi că le vei face mai târziu dar apoi timpul a trecut.Acum este timpul să răscoleşti în memorie după amintirile frumoase.Lasă-le pe cele urâte.Alungă-le! Închide-le în cea mai adâncă şi întunecată cameră din mintea ta şi lasă-le acolo să se bată între ele până se vor plictisii, până le vei uita de tot. Îndreaptă-ţi atentia doar spre ce este frumos şi continuă să pictezi cerul. Deja lumea ta începe să prindă contur sub pensula delicată a minţii tale.

În cele din urmă, toate dorinţele tale se găsesc pe pânza de deasupra ta. Acum priveşte munca pe care ai realizat-o şi zâmbeşte, pentru că arta ta este minunată. Fii mândru de dorinţele tale şi gândeşte-te că într-o bună zi, toate vor fi realizate dacă îţi doreşti cu adevărat.

O clipă, un moment, un minut, o secundă…toate însumează o viaţă. Depinde doar de o secundă cum transformi o clipă de fericire într-un moment de neuitat. Clipe de tristeţe, momente de rătăcire, minute de singurătate, secunde de dorinţă.
Un lucru este cert, viaţa ne oferă momente unice, pe care le transformăm în amintiri. Depinde doar de noi dacă aceste amintiri vor dăinui în timp şi vor merita povestite.
Ea este una dintre acele persoane pe care îţi doreşti să o fi cunoscut exact atunci când a trăit ceea ce îţi povesteşte. Prin vocea neschimbată de anii bătrâneţii, îţi aduce în faţă o poveste simplă, o poveste reală, o poveste de viaţă. Este povestea ei, este viaţa ei readusă la noi dimensiuni, prin prisma unor cuvinte regăsite.
Te ademeneşte cu ochii ei albaştrii, neschimbaţi, exact ca în fotografia ce o arată tânără, frumoasă. Te îndeamnă la ascultare prin forma buzelor ce rostesc cu uşurinţă cuvinte ce te fac să suspini. Părul alb, lung şi frumos aranjat într-un coc te induce în eroarea trecerii timpului.
Atmosferă de visare, de reculegere, de nostalgie…

Începe…
“Tinereţea este cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Este timpurie, este minunată, este acel ceva care te îndeamnă să mergi mai departe, să ajungi aici. Însă, până să ajungi aici trebuie să treci prin mai mult rău. Nu este valabilă vorba “După rău, vine bine!”. Nu! Tot ce e rău persistă, tot ce e bun trece.
Eram de 20 de ani. Eram frumoasă, cu capul în nori şi în acelaşi timp, realistă. Ştiam că viaţa nu este atât de frumoasă precum o povesteau cei din jurul meu. Eram conştientă că nici părinţii mei nu-mi spuneau adevărul, vrând să mă protejeze.  Cum mi-am dat seama de asta? În urma “accidentului” suferit la aniversarea celor 20 de primăveri atât de trecătoare pentru a le lua în seamă până atunci.  Fericirea acelei zile s-a spulberat într-o clipă, venind asupra mea o durere interminabilă.

Veneam de la petrecere, fericită. Purtam o rochie neagră cu paiete roşii în jurul gâtului. Atunci nu era observabil, însă acum mi-am dat seama că acele culori aveau să-mi schimbe viaţa. Tocurile ce mă purtau către casă erau zgomotoase pentru a-mi face simţită prezenţa pe strada terorii. Eram singură, întrucât cineva trebuia să rămână să facă ordine în local după o noapte plină de pahare sparte, sticle golite, ţigări fumate până la ultimul fum, muzică bună, oameni minunaţi, cadouri simple. Am auzit paşi în urma mea. Lumina difuză nu-mi dădea voie să văd prea clar. M-am întors, însă nu era nimeni. Tremuram, am mărit pasul. Pantofii pe care acum câteva minute îi iubeam, au devenit cei mai mari duşmani ai mei. Parcă mergeam pe loc, casa era tot mai departe. Bătăile inimii s-au accelerat, ochii au început să lăcrimeze. În sfârşit, era becul din faţa casei. Dintotdeauna am detestat acea lumină puternică ce mă veghea în fiecare seară. Acum am zâmbit când l-am văzut. Eram fericită. Dar…acea fericire a durat doar un minut. A urmat cel mai greu moment din viaţa mea. Momentul în care aveam să lupt ca să trăiesc. A venit dintr-o dată asupra mea, punându-mi briceagul la gât. Gura îmi era încleştată, respiraţia mi s-a oprit.

Nu mai auzeam nimic în jur. Singurele cuvinte pe care le-am auzit în acest timp au fost “Dacă ţipi, te omor!”. Am încercat să scap din mâinile ce-mi ţineau strâns abdomenul, însă era în zadar. Am apucat să ţip, deşi îmi era interzis. A fost greşala ce m-a adus în starea de acum. Am apucat să-i văd faţa. Era îngrozitor de hidos. Era puternic şi trecut de 40 de ani. Atunci s-a produs actul la care m-am opus tot timpul. Eram pur şi simplu executată.
Neajutorată, mi-am găsit puterile pentru a mă duce acasă după câteva ore bune în care am zăcut pe strada rece. Abia a doua zi am fost găsită în faţa uşii de către părinţi. Şocul a fost prea puternic, rămânând paralizată de la brâu în jos. Niciun doctor nu a putut face imposibilul posibil pentru a mă readuce pe picioare. Eram în floarea vârstei, ce vina am avut eu oare? În tot acest timp, am ales singurătatea, izolarea, refuzând orice ajutor. M-am gândit la toate posibilităţile pe care le aveam pentru a evita această nenorocire. Niciuna nu m-a ajutat să-mi revin. Trăiesc cu acest coşmar chiar şi în ziua de azi. Eşti singura persoană căreia i-am spus povestea mea, aşa cum am trăit-o, fără niciun detaliu în plus sau în minus.
De aceea, momentele fericite care ne aduc în faţa unor clipe de neuitat trebuie alese cu grijă. Fiecare secundă de fericire se poate transforma în ani de tristeţe continuă. Fiecare minut de tăcere, creează un moment de regăsire. Fiecare om îşi are povestea lui ascunsă. Depinde doar de el când îşi alege momentul potrivit de a o face publică. Nu sunt un om fericit. Am ştiut ce este fericirea până când am pierdut-o şi nu am mai ales să o deţin, este trecătoare.”

          Oferă bucurie atunci când ești trist/ă, și vei zâmbi și tu!
          Oferă bucurie cu ajutorul cuvintelor!
          Oferă bucurie, ca să reziști zilelor grele!
          Oferă bucurie, și-o să primești înapoi și tu!
          Oferă bucurie când nimeni nu se așteaptă!
          Oferă bucurie, și vei simți cum inima-ți va bate mai puternic!
          Oferă bucurie, dăruind o carte!
          Oferă bucurie, într-o fotografie!
          Oferă bucurie, printr-o îmbrățișare!



          O să ofer bucurie din sufletul meu,
          Din inima mea,
          Din ale mele două mâini,
          Prin al meu zâmbet,
          Prin al meu gând…
          Oricând,
          De-i o zi specială,
          De-i o zi normală,
          Am să ofer un zâmbet.

- Cioc, cioc! Bună ziua Doamnă! Sper că nu am greşit, pe uşă scrie S.R.L. Agenţie de vise împlinite!?
- Bună ziua, intraţi vă rog, se face curent, vântul acesta care nu ne slăbeşte de câteva zile, iar soarele arde, pârjoleşte până şi asfaltul, pofiţi, cu ce pot fi de folos ?
- Am răsfoit materialele publicitare, cataloagele cu activitatea firmei şi m-am hotărât să mă îndrept spre Dvs. ca unică speranţă de a-mi realiza un vis neîmplinit. Vedeţi doamnă, sunt un om singur, aşa am fost toată viaţa, nu mai sunt tânăr, gata... viaţa aproape a trecut pe lângă mine, nu am ştiut cum să o înhăţ, pierdeam mereu trenul...
- O clipă vă rog - o cafea, un ceai, sau poate un pahar cu apă ? Aşa, poftiţi, contiunuaţi vă rog, vă ascult!

- Putem încheia un contract; termenii îi stabilim de comun acord, dar vă las Dvs. libertatea mişcării în vederea realizării visului meu, plătesc oricât, aproape cu toată agoniseala dintr-o viaţă, oricum nu prea mai am ce face cu ea, v-am spus, sunt singur, doresc să-mi comand o zi de naştere, stiţi nimeni nu mi-a sărbătorit ziua, am crescut la orfelinat, din acte ştiu că azi este ziua mea, dar nu cred.
- La mulţi ani!
- Mulţumesc. Dacă vă angajaţi în această chestiune vă las doar câteva repere care doresc să apară în contractul nostru, restul las la aprecierea Dvs., am văzut, vă ştiţi meseria. Aş vrea să văd totul ca pe o poveste, cum ar fi trebuit să-mi petrec ziua de naştere, în cazul în care nu ezitam să-mi întemeiez o familie, să am un băiat, poate sudent azi, o soţie nu neapărat frumoasă dar tandră, sunt din Ploieşti ,am dus dorul, şi singura dorinţă ar fi ca toată povestea zilei mele de naştere să se petreacă iarna, iubesc zăpada... ce ziceţi semnăm contractul?
- Mă provocaţi, domnule. Ciudat vis, mă incită , nimeni nu mi-a mai comandat aşa ceva, sper să-l împlinesc pentru Dvs.; batem palma, sper să fiţi mulţumit de serviciile noastre. Am un termen de 1o zile în contract, îl voi respecta, purced la treabă, ne vom vedea atunci. Şi încă odată: La mulţi ani!, indiferent când este ziua Dvs, urările sunt bine venite oricând !
...Şi aştern, aştern, aştern pe hârtie, ca şi zăpada comandată, visul pe care trebuie să-l împlinesc pentru dânsul, şi-apoi era atâta tristeţe in glasul său, n-aş fi putut să-l refuz.......

Aşa a început povestea, era într-o zi de 24 februarie !

       Simt patul cald, încerc să deschid ochii, îmi propusesem cu o zi înainte să nu merg la birou, să-mi iau o zi liberă, a fost o săptămână grea, of, şi zăpada asta, o iubesc dar parcă se întrece pe ea, mai dorm puţin. Adorm la loc, dar mă simt sărutat pe pleoape, pe ochi, nu este iertat nici lobul urechii, este aşa de bine, nu vreau să deschid încă ochii, dar scumpa mea insistă - trezeşte-te, este zece, uite micul dejun la pat! Mirosul cafelei învăluie camera, deschid un ochi şi celălat pe jumătate, privirea mea se îndrepta spre tavă: cafea, o cană mare, aşa cum îmi place, chifle cu miros de azimă cu puţin caşcaval ras, un pahar imens cu suc proaspăt şi pe deasupra o vază mică, o floricică şi mai mică, o violetă , o privesc şi întreb : "Oare ce am făcut să merit toate acestea, scumpa mea?"
- Nimic, este doar ziua ta - toate nimicurile la un loc este căminul nostru - La mulţi ani iubire! Surprizele au început, ziua la fel şi aşa ca o convingere primesc încă o sărutare.
- Iubire, sună telefonul, răspunde tu, te rog!
- Alo! Salut, bătrâne, îi zic, în receptor, fiul meu strigă "La mulţi ani, tată!" îţi doresc să fim împreună mereu, dar să nu te superi azi, nu pot să vin la voi, stai nu te necăji... tată, poţi să păstrezi un secret? Este dorinţa mamei, vrea ceva special de ziua ta, şi-apoi am crescut suficient. La mulţi ani!, tată. Ne vedem mâine! -Salut, bătrâne, ai grijă ce faci!
- Cine a fost? - Baiatul nu vine azi, îi spun, cu un nou regret. O privesc pe furiş, în colţul gurii are un zâmbet aşa, puţin complice şi îngână- "da, da, aşa a zis ?"
       Încerc să cobor din pat, alături se află un halat pufos, nou nouţ, ca cel din Cocolino, dar draga mea mă împinge uşor şi zice - "înapoi în pat, întoarce-te pe burtă! De ce?,intreb. Îmi răspunde copilăros... Mă gândeam să-ţi dau în dar, un voucher la o sală de masaj relaxant, m-am răzgândit. - Aşa că întoarce-te, am zis! M-am executat; mâinile ei alunecau uşor mângâindu-mi spatele, am simţit ulei cu parfum de mosc, mai mirosea a frezie, iar ea nu se oprea, spunându-mi - eşti încordat iubire, eşti obosit, munceşti prea mult; simţeam cum corpul meu devine aşa moale, pufos ca şi halatul de alături. Doream acum s-o întorc, s-o mângâi, să-i ating trupul frumos căţărat pe mine, dar brusc îmi zice - Coboară, gata, ţi-am pregătit baia!
    Îmi iau papucii, puţin dezamăgit şi intru în baie. Nu-mi credeam ochilor, în cada pe jumătate aburindă, pluteau petale de flori, am recunoscut şi violeta cea micuţă, apa mirosea a scorţişoară şi cuişoare. Întreb, de data asta în gând, visez, sunt treaz? Halatul alunecă, dau să intru cu un picior în apă, draga mea deschide uşa,o văd goală, cu acelaşi zâmbet complice şi mă întreabă: Iubire, de când nu am mai făcut baie împreună? Mă alătur, mă primeşti ? Ce a urmat este lesne de înţeles, toată oboseala trecuse, mă şterg, îmi pun halatul, a fost totul atât de firesc.
      Caut forma corpului meu, o găsesc şi intru iute în pat, dar scumpa mea apare:- Jos din pat, suntem pe fugă, avem o zi plină, nu avem timp de pierdut şi am o rugăminte, până ieşi din casă nu ai voie să intri în camera de zi, este tabu! Puţin contrariat, oare ce-mi pregăteşte? Doar lume nu, să-mi fi invitat prietenii la un restaurant? Nu mi-aş dori... Găsesc hainele pregătite, ţinută sport, măi să fie, mă gândesc, mă îmbrac, apare draga mea. Ţinută lejeră , pantofi sport. - Gata iubire? Coboară tu să încălzeşti maşina, voi veni imediat! Mă execut, aşa sunt eu, mă caracterizează cuminţenia.
      Soţia rămasă singură îşi spune - Am la dispoziţie 10 minute. Puţin, dar totul este pregătit din timp, repede înlocuiesc cearceafurile mototolite, deschid pachetul cumpărat ieri, mai admir odată şi aştern un cearceaf din mătase cu un imprimeu ca marea, puţin albastru, puţin verde, aşa cum sunt ochii lui şi o pată de culoare albă, aşa ca spuma mării când se sparge de mal. Presar pe pat petale de trandafiri, încerc să alcătuiesc o inimioară, deschid o sticluţă cu mirodenii aduse din China şi fug, nu are răbdare să aştepte, stai, am uitat de steluţe, le aplic acum. Urc în maşină, el mă întreabă: -Draga mea, de câteva zile văd jos în hol o cutie, m-am lovit de ea. De ce o ţinem acolo? Schimbă vorba, parcă nu mă aude.

      Sub semnul biruinţei,”Împăratul de ceară (“Editura Singur, Târgovişte, 2012) mă readuce în actualitatea literară după o absenţă de două decenii în care am trăit o frumoasă poveste de viaţă într-o localitate din Moldova.Timpul nu s-a scurs în zadar, a şlefuit diamantul cuvintelor din poeme mai vechi conferindu-le strălucire alături de cele mai noi.Volumul conţine şi o poezie tradusă în limba italiană de fiica mea Denisa. Coperta şi ilustraţiile sunt semnate de artistul plastic sibian Mirel Bucur. Fotografia de pe coperta 4 este realizată de fiica mea Alice,astfel mi se reflectă imaginea reală  prin ochiul unui copil de 12 ani.

   “Împăratul de ceară” s-a născut din propria cenuşă. 

   După ani buni de trudă, ardere interioară, cartea a văzut lumina tiparului în toamna anului 2012 când prezicerile mayaşe bântuiau omenirea.După o grea perioadă  datorată unei probleme de sănătate, Dumnezeu mi-a arătat că socotelile mele cu lumea aceasta nu erau încheiate, aveam ceva special de înfăptuit, de spus şi de dăruit. Lumină revenită în viaţa mea, această carte a fost scrisă mai întâi pentru cei care nu m-au uitat. Am căutat iubirea departe, dincolo de moarte, în cioburi de cer, în ceara nu topită ci întârită suflată cu praf magic, prin universuri imaginare sau cărări care traversează când munţi, când ape din ocean, din izvoare sau din ceşti de cafea pe aripi de înger.



“Impăratul de ceară” s-a născut dintr-un joc.
   În urmă cu două decenii, la uşa biroului meu din redacţia unui ziar sibian a bătut un tânăr îmbrăcat în blugi albi,cu mirarea gândirii din ochii poetului Lucian Blaga în priviri,cu o invitaţie în mână căreia i-am dat curs. În acea seară la o şedinţă de cenaclu aveam să descopăr un poet talentat care a şi confirmat în timp.După 20 de ani l-am regăsit pe Facebook şi, într-un joc, am început să scriem poezii din trecut sau prezent.Astfel a luat contur poezia “Noapte bună, Domniţă”, o provocare frumos colorată în nuanţe ludice. La poarta sufletului meu a bătut aşadar  poetul Doru Ştefan Dăncuş, directorul Editurii Singur şi mi-a spus în dulcele lui grai moroşan: “No, măi fată, hai să facem cartea până nu vine sfârşitul lumii, că e păcat să ţii aurul ăla prin sertare în timp ce prin lume…”

   "Împăratul de ceară" s-a născut din dor.
   Dor de ai mei, dor de mama rămasă în Sibiu, dor de Sibiul meu de suflet, dor de fiica mea din Italia, dor de copilul din mine…poate de aceea cartea a avut în primul rând impact la generaţia tânără. Unii au venit personal  în localitatea mea să mă cunoască, unii  au postat fotografii în care zâmbeau cu cartea în mână, mulţi mi-au scris mesaje, au postat pe site-urile lor poezii din volum.Vechii prieteni au început să îmi trimită cărţile lor pe care le-am citit cu drag, am legat prietenii noi printre cititori, prieteni din Italia,Israel, America, Germania mi-au tradus poeziile sau le-au publicat în revistele lor.
   Poate poezia să deschidă porţi închise?
   Aceasta a fost întrebarea  care m-a urmărit de când am început să scriu.Deloc întâmplător, prima poezie consemnată în cronici – aici am a aduce mulţumiri celor care au scris despre carte – a fost “Oraşul cu o mie de ţări”. Poemul a fost publicat înainte de ’89 în Revista Transilvania, a avut ecou pentru că în acea perioadă de ani tulburi şi social şi politic era un vis îndrăzneţ să scrii despre vise sub ghilotina cenzurii comuniste: “Ţii minte oraşul cu o mie de ţări?/ne spuneau că există în vis/ că în el nu visează nimeni/ am călătorit pe acel meleag şi am visat/ că o mie de ţări fiecare avea./Dar zidul cu o mie de sori?”
Azi, când au toate porţile şi graniţele deschise, tinerii au perceput acest poem ca pe un bun prilej de discuţii cu părinţii despre trecut.O altă poezie despre acele vremuri în care s-au regăsit cei mai mulţi din prietenii mei este  “Generaţia de strigoi”, despre noi , “generaţa care bântuim vitrinele librăriilor/ care încă mai vrem şi mai ştim/ să citim”.
   Nu întâmplător am ales pentru deschiderea volumului un articol pe care l-am publicat în 1991 pe când eram redactor la un ziar sibian, intitulat “Cerbul şi gardul”, despre jertfa de sânge adusă în numele libertăţii cucerite cu sacrificiul tinerilor ucişi în Revoluţie.
   Îmi aştern poezia în slujba celor care cred, care speră, care iubesc, care au un ideal. Nutresc speranţa că poezia vindecă răni, dă la o parte perdeaua de întuneric şi incununează franjurii timpului într-un buchet peren, face ordine printre culorile curcubeului cu mâna divină care ştie să scrie şi pe cer şi pe ape.
   Suntem în pragul Sărbătorilor de iarnă, vă urez din suflet “La mulţi ani!” şi “din argintul din oglindă/Gabriela vă colindă/de ani buni cu sănătate/pân’ la următoarea carte”. Undeva, în primăvară…
Până atunci nu pot decât să sper că “Împăratul de ceară” va ajunge de pe rafturile librăriilor în casele voastre.


Adresă de contact pentru cei care doresc să cumpere cartea: gabi.balan57@yahoo.com

Redevenind copii să ne înțelepțim și să gustăm din felia de viață ce ne este dată cu plăcerea inocenței de a descoperi dulcele, săratul sau amarul!
Îndepărtându-ne de casă, să ne întoarcem pe undele gândului și să ne întâlnim mereu cu cei dragi, purtând poverile părinților bătrâni și ale bunicilor, să întinerim știind că avem îndatoriri sacre față de acest pământ!
Și tot așa plecând să revenim, ningând să ne așternem, murind să renaștem, închinând pahar după pahar de viață să devenim mai lucizi, colindând să reinventăm relațiile dintre oameni!

E seara de Crăciun. Afară frigul își pune amprenta pe ulițele din sat. Nămeții strălucesc asemenea unor cristale magice, în casă este o atmosferă care degajă căldura, numai în camera mea există un colț, unde cât mi-aș dori, nu pot schimba temperatura. Ungherul acela pare de gheață, fiindcă acolo l-am descoperit pe tata când a ales să se sinucidă...


Glasuri cristaline de copii se aud prin curțile gospodarilor care îi întâmpină cu daruri.

La ușa mea se aude un glas slab. Deschid ușa și privirea îmi rămâne atințită pe chipul dulce al unui copil care în șoaptă abia mai rostește colindul. Este trist și obosit de cât a colindat.

În inima mea o poruncă divină îmi dictează să-l invit în casă. Copilul cu pași anevoioși mă urmează în camera caldă. Îl poftesc la masă și pentru început îi ofer un ceai cald. Sorbind ceaiul văd cum tristețea îi mai dispare, chipul se luminează, obrajii se îmbujorează, oferindu-i să se ospăteze din preparatele pregătite de mine împreună cu mama, îl rog să nu se rușineze și să mănânce ce își dorește.



Privesc la el nedumerită. Ochii acum îi strălucesc ca două steluțe, chipul îi este asemenea unui înger coborât din ce. Cu vorbe duioase îmi spune că este pregătit să-mi îndeplinească o dorință pe care i-o voi cere ca drept răsplată că l-am ospătat.

Cu glas tremurând îl rog să mi-l aduca pe tata înapoi că nu este printre noi, atunci el îmi spune că atâta timp cât îl port in inimă ,el există peste tot . În clipa aceea, chiar și acel colț din camera se încălzea din ce în ce mai puternic.

La câteva zile după această întâmplare,mama și fratele meu au avut un accident cu mașina în timp ce se întorceau dintr-o călătorie lungă. Am alergat cu bunicii la spital. I-am găsit într –un salon conectați la aparate.

Cu lacrimile șiruindu-mi pe față m-am rugat să se facă o minune, acuzându-mă că m-am gândit numai la trecut în timp ce ar fi trebuit să îmi doresc ca mama, fratele și bunicii mei să fie sănătoși, să pot fi și eu fericită. Regretam că nu i-am prețuit la adevărata lor valoare!

În timp ce stăteam acolo prăbușită, cu fața în palme, judecându-mă aspru pentru atitudine, o minune se întâmplă. Mama deschise ochii mari și spuse:

- Nu pot să o las singură pe Luiza.

Fratele meu zâmbi, apoi șopti:

- Ai dreptate, mamă! Unde suntem aici? Să mergem acasă că avem multe de făcut împreună!

Am mers spre fereastră, am privit cu recunoștință spre cer și am spus tare, din toată inima:,,Îți mulțumesc, Doamne!’’

Atunci o stea care strălucea înainte de a fi alungată de lumina dimineții căzu blând în direcția ferestrei ca un semn divin al împăcării...

Din acea clipă mi-am dat seama că trebuie să prețuim pe cei din jur, să ne rugăm pentru ei și să nu îi cerem înapoi pe cei plecați, doar să le purtăm amintiri luminoase în suflet!

8.   Letters from Father Christmas - J.R.R. Tolkien. Tradiţia spune ca în apropierea fiecărui Crăciun, copiii să-i scrie Moşului tot ceea ce-şi doresc. Mulţi sunt încurajaţi să-i trimită scrisori Moşului chiar din timpul verii pentru a fi siguri că ajung la Polul Nord, dar ce se întâmplă când Moşul le scrie copiilor? Oare ce mesaje conţin acele scrisori ?!