Plouă…de mult timp nu a mai plouat. De mai bine de două luni. Ador ploaia, nu de mult timp, însă am început să o iubesc. Îmi place doar zgomotul ei şi ceea ce face. Într-un minut s-a liniştit tot vacarmul de afară. Toată lumea se potoleşte şi se închide în casă. Se mai zăresc doar câţiva rătăciţi ce încearcă să ajungă şi ei cât mai repede acasă.
    Vreau ca toate picăturile să mi se scurgă pe întreg trupul, să mă pierd în visare şi să uit de tot ce există în jur. Ploaia nu este romantică. Da, este frumos să stai cu persoana iubită în ploaie şi să te săruţi, însă nu este îndeajuns. Pentru mine reprezintă alimentarea sufletului cu lacrimi. Acele picături de ploaie sunt pline cu sânge ce nu conteneşte a curge. Vindecarea este grea şi necesită mult timp. Sângele nu se spală prin ploaie, ci ploaia devine o baltă de sânge.
    Picatură cu picatură, minut cu minut. Astfel trece timpul, însă eu tot stagnez îin acel moment. Nu pot să trec mai departe, este mult prea frumos cum din cer se scurg mici perle de apă.
     Minunata clipă nu conteneşte a mă uimi. Nu vreau să se termine, vreau să stau nemişcată, iar viaţa să treacă pe lângă mine. Nu vreau să mişc niciun deget pentru a o schimba. Aşa cum este, ea merge înainte.
     Clipele se scurg încet, însă furtuna incepe. Parcă se cutremură întreg pământul de sub piciorele mele. Parcă nu mai exist. Parcă nu aparţin acestei lumi plină de minciuni şi perversiuni mecanice. Nu pot să mă mişc. Sunt captivă într-un univers doar al meu. Nimeni nu mă poate înţelege, mai ales în acest moment.
     Este momentul meu, nu mi-l poate lua nici măcar cei dragi. Nici nu vreau asta. Nu vreau să împart cu nimeni. Este doar al meu.
     Conştiinţa moartă încearcă să-mi strige ultimele cuvinte. Nu vreau să ascult, vreau doar să trăiesc acest moment furtunos ce a răbufnit din suflet către exterior şi nu se mai opreşte.

Motto: Clipă, mai stai, nu fugi!

Mă farmecă lumina blândă-a zilei
Gânduri fugare, noaptea răvăşesc.
Un soare arde, colo-n piept la mine
Te caut, orizontul, nu pot să-l depăşesc.

Cu ochii minții te zăresc în noapte.
Încerc cu mâna să te prind, tu fugi.
Vreau să te strig, însă în glas am şoapte.
Cărările se-adună, inimă de ce plângi?

Un abur se ridică din ape, din adânc.
Un curcubeu se-arată, uneşte doua stânci.
Mă pustieşte gândul şi-un dor neobosit
Ca o nălucă zboară, plutind pe-ntinse lunci.

Privirea mi-e greoaie şi genele mă dor.
Sub talpă, roua ierbii se despică-n patru;
Prin vene urcă seva, pământul pare gol.
Clipa îmi pare astăzi, noian, eternitate.

Ca o manta de plumb, pe umeri îmi țin anii.
Mă sprijin în toiagul lianelor ce curg
Din arbori obosiți ce urcă şi coboară
Ca un arcuş ce plânge pe-o notă în amurg.

O păpădie zboară şi se destramă-n aer,
O gâză-a luat polenul şi l-a purtat fertil
Peste un lan, ce spicul l-a strâns ca într-un caer.
Un iepure prin iarba se mişcă lin, tiptil.

E clipa nemurire? Azi veşnicie-aş vrea
Să mi se-aşeze-n cale şi pasul să mi-l poarte
Să stau în hău de ape sau să ating o stea,
Clipa e astăzi totul, este eternitate!

Povestea unei fete poate avea multe regrete
Poate fi plină de iubire sau fără sentimente;
Ce-i mai dur e că amintirile rămân
Apasă pe umerii ei şi nu-i arata în faţă un drum.

15.09.`91 prima ei zi de liceu
Nu ştie pe nimeni şi e cam greu;
De atunci pe holuri l-a zărit,
El avea mai târziu să-i facă sufletul fript.

Nu-şi vorbeau, nu se cunoşteau,
El o simţea a lui, ea cu colegii îl bârfeau,
Treceau zile, treceau luni,
Ochii lui până la ea făceau mii de drumuri.

Din senin a venit vara lui `92.
Deci primul an s-a terminat.
Cum a început, ei tot nu erau amândoi,
Avea să aştepte trei luni, sufletul îi era amar.

El o visă, ea nu-l vedea.
El o simţea, ea nu-l ştia.
El o desena în suflet,
Ea uneori avea viziuni cu el în cuget.

Toamna lui `92 greu a venit,
La liceu, el ochii în aruncă spre infinit,
Fata nu era în prima zi,
Sufletul lui începuse a se înnegri.

Două săptămâni el n-a văzut-o
N-a ştiut că în spital era
Pe trecere o maşină a lovit-o
Mergea agale, piciorul ei zdrobit era.

Când a văzut-o ar fi plâns.
Ştia că dacă o face nu o ajuta,
Aşa că subtil el ia surâs
Erau pe drumul bun, iubirea înfiripă.

Şi-a luat inima-n dinţi şi ia vorbit
De îl întrebi nu ştie ce au vorbit,
Ştie acum că faţa îi dulce-n exprimare,
Rămâne să se plimbe într-o zi cu soare.

Trec repede doi ani şi mai au unul de liceu
Şi-au vorbit şi s-au plimbat mereu,
Toţi îi ştiau de nedespărţit
Fata, băiatul formau un cuplu unit.

      Stau şi te privesc gândindu-mă că eşti frumos. Ştiu că nu toţi din această lume ar spune la fel, ba unii m-ar contrazice însă mă uit la tine şi cred că....  eşti frumos.
       Nu ştiu dacă este plictiseala de vină sau altceva însă îmi este greu să nu te privesc. Îmi tot zic că nu te cunosc şi nici tu nu ştii cine sunt şi îmi zic că am mai făcut asta şi înainte... Am mai privit băieţi zicându-mi că sunt frumoşi ca apoi să renunţ. Îmi zic că şi în cazul tău voi renunţa cât de curând dar cu toate astea întorc din nou capul şi te privesc. Nu mă pot abţine… Nu pot să fiu în acelaşi loc cu tine iar eu să nu te privesc măcar o dată.      
       Poate te-ai uitat şi tu sau poate mi se pare... Distanţa este prea mare că să îmi dau seama dar sunt aproape sigură că te-ai uitat cel puţin o dată şi ai zâmbit când ai văzut că te privesc de aproximativ un minut. Ştiu că atunci nu mi-am putut abţine zâmbetul....Gândul că te-ai uitat şi tu puţin la mine m-a făcut să zâmbesc şi nu puteam să mă abţin.
       Mai frumos a fost atunci când mi-am zis că nu există un suflet pereche pentru sufletul meu iar in secunda următoare mi-am mişcat capul întamplător şi am dat cu ochii de tine. Erai la fel de frumos ca în dăţile trecute…
       Poate sunt mici coincidenţe cum au mai fost şi în trecut sau poate că nu. Cine ştie? Eu una cu siguranţă nu... Unele întrebări rămân doar întrebări chiar dacă tare bine ar fi să avem mereu răspunsuri.

       Mă gândeam să îţi scriu de mult, dar n-am timp, Timpule. Nesuferitule! Când eram mică am învăţat la şcoală, că Timpul este un bătrân, care locuieşte într-un castel, construit în formă de ceas. Ce mult mi-a plăcut aceea poveste! Apoi,  am crescut şi am văzut cât de repede zbori am început să mă supăr pe tine.
      Dintre toţi copii tăi săptămâna fuge cel mai repede! Apoi luna, apoi anul ! Unde alergi atât de obraznic şi ne furi clipele?
      Te urăsc, Timpule! Ieri eram copil şi azi sunt adult, iar copilăria e departe, în urmă...
      Te urăsc, Timpule! Atunci când sună ceasul dimineaţa,
   
  Te urăsc, Timpule! Atunci când n-am timp să plec la piaţă, mă rog, supermarket.
      Te urăsc, Timpule! Atunci când grăbită mă întorc acasă pentru alte miliarde de lucruri!
      Te urăsc, Timpule! Atunci când iei şi  uiţi să dai!
      Te urăsc Timpule! Ştiai asta! Dar voi iubi CLIPA! Ea e momentul timpului ce zboară!
      Te urăsc, Săptămană!
      Te urăsc, Lună!
      Te urăsc, Anule!
      Te urăsc, Timpule!
      Săptămână dragă ! Tu care fiică a timpului ești ?! Te urăsc când începi cu minunata zi de LUNI. Din cele 7 zile, doar două sunt mai puţin infernale!
       Sâmbăta şi Duminica, pe ele le iubeşte toată lumea.
       D-ra Luni,  se trezeşte frumos dimineaţa, considerând, că e cea mai frumoasă dintre fiicele Timpului. Ceasul nesimțitor la 6:00 sună, râzând părcă de cheful meu de a mă trezi.  Ştie că voi pleca spre prietena mea cea mai bună: MUNCA. Aşa că, ziua de luni Timpule o încep vesel şi frumos
      D-ra Marţi, e ceva mai veselă şi zglobie. Aruncă un… cevaaa, ce sună …Zbang, s-a spart! Să fie oare ceasul? Probabil, că da! Nici ei nu-i place ceasul?!
      D-ra Miercuri, e trează de mult. Ceva mai acomodată deschide şi ea ochii, dar fuge repede, parcă grăbită să nu piardă vreun tren. Mă întreb ce tren o căuta?
      Intr-o zi, m-a întrebat nu mi-ai văzut cumva  sora. Dar cine-i sora ta drăguţă Miercuri? D-ra Joi! răspunde ea!
D-ra Joi, deja e terminată. Se odihnea şi ea liniştită, când iară sună ceasul.
      Alerga şi ea! Pierduse iarăşi Vinerea!!.
      D-ra Vineri, e  iubită şi nesuferită. Ea e cea mai aşteptată din toate zilele săptămânii.Drăguţa Vineri, vine şi trece la fel de repede ca celelalte. Nu poţi să stai un pic mai mult, iubire. Da, ce are urechi să audă, acuşi vine şi într-o clipă a dispărut. Precis e vina ta, Timpule!
      Timpule, eşti un nesuferit. Degeaba eşti un moş zgribulit!? Se presupune, că ai îmbătrânit şi eşti mai înţelep , dar n-ai  învăţat până ACUM, că nu trebuie să alergi ca un nebun! S-au închis cumva  porţile? Tu unde alergi, bâtrân nebun!?
      Timpule, eşti  un  insolent, când arunci clipe şi mă faci să îţi cerşesc minute.
      Timpule, eşti un hoţoman, că mă faci să spun de atâtea ori n-am timp. Uneori aş vrea să îmi iau timpul...  aş vrea să îmi iau timpul pierdut înapoi, dar nu-l găsesc. Numai vreau să fiu pe fugă mereu. Între dimineaţă şi seară trăieşte doar CLIPA !
      Timpule eşti un furăcios! Numai ştiu când e zi şi când e seară, mă trezesc că azi e toamnă, şi mâine e iarnă.

în nopţi aurii de octombrie
tapetate cu foşnet de frunze ruginii
cuvinte nerostite
suspendate pe raze de lumină
adună roiuri de fluturi albi
ameţiţi de dansul durerilor ascunse-n noi...
alintând luna cu lacrimile orelor de iubire
umbre din trecut abandonate la zidul tăcerii
se estompează la graniţa invizibilă
dintre vis şi realitate

atunci te-am regăsit
agăţaţ fară speranţă
de ramura unui gând singuratic
luând ce-a mai rămas din mare
colorai liniştea nopţii în sunete marine.
zăpezi parfumate în mov îţi cădeau în suflet
uitând pentru o clipă
muşcătura nemiloasă a trădării
numărai avid
secundele de iubire ce păreau infinite
înţelegând că îngerii
sunt păsări albastre cu aripi de cer
care picură fericirea în noi
sub formă de vise deghizate în dorinţe ....

încercând zborul temerar
spre înălţimi   rupte din norii desfrunziţi de albastru
a privit uimit pe fereastra dimineţii
găsind în oglinda ascunsă de timp
iluzia păsării cu aripi mov
imagine născută din amurguri târzii
pictată în sunete violete...

prins în carapace de granit
suflet de ceară topit de căldura unui sărut
ascunde în spatele
zâmbetului bolnav de cuvinte care ucid
aripi frânte de dureri
din care picură fâşii de infinit
pe drumul zăvorât cu lacate de argint...

călător aflat temporar
în gara unui destin nemilos
caută sensul vieţii conturat pe linia aldină
dintre două universuri paralele
pierdut în ecoul unui anotimp uitat
lăsă caii sălbatici să alerge liberi
pe câmpiile verzi din suflet
scuturând din coame ploi de vise
tivite pe aripi de păsări mov

O viaţă frumosă în orice dimineaţă
Orice lămâie taie din greaţă şi-aduce pofta de viaţă
O lume prea bună încotro ai fugit?
Când strigam prin văi urlă munţii în noi
Şi meleaguri ce se pierd,
Sunt români ce greşesc drumul ce-l aleg.
O viaţă să ai să laşi amintiri,
O viaţă în care în parc să bucuri copii.
Şi nu ştiu ce urmează,
Dar cam totul e de groază,
Când la început de lună din salariu începe furtuna
Alături de tine şi cerul tună!
Şi poate că trec şi nu văd eu perfect
Dar o lume cu iz de sarmale
Se cam duce la vale
Vecinii pe ritmuri de manele: Oh, Doamne!

În tot ce-a trecut doar o lume am văzut,
Şi-o văd tristă, o ţară comunsita.
Grupuri cretine se luptă pentru nimic
Au auzit că e mai bine să fii retardat în public
Dar lasă că noi putem să mai ducem
Generaţia ce vine, e mult mai proastă decât mine
Şi-i bine, ca-n toate şi-n tot e neagră ziua ce vine
Cu o lume dezinformată, puterea emancipată
Popoare inundate, vile precum ciupercile ridicate
Şi tip la fratele ce mă trage,
Lasă-i să tragă! Inima-mi de titan şi nu se sparge!
Hai trage, drace, n-ai văzut pe hărţi Câmpii Romane
E trist şi e-nnorat,
Cizmele arunca-n lături apa din băltoace
Că nu-s Bacovia, dar după furtună n-aştept soare!
O lume ce pictează luna în mare!

Mă voi plimba pe malul marii,
Voi asculta murmurul ei.
Mă voi plimba pe stânci de stele
Voi asculta cum cântă cerul.

Nu vreau să mă gândesc acum ,
Nu are rost, nu are sens, totul e fum !
Totul va fi atunci un simplu vis,
Un vis al singurătăţii depline.
Ce eu atunci îl voi trăi.

Departe de lume,
Departe de tine.

S-a dus albastrul cer senin,
 Primăvara s-a sfârşit
Te-am aşteptat în lung suspin:
Tu n-ai venit!
Ah! N-ai venit.

S-a dus şi vara cu nopțile ei,
S-a dus şi câmpul veştejit
Te-am aşteptat pe tine lângă tei,
Tu n-ai veni !
Ah! N-ai venit.

Târziu şi toamna a plecat,
 Frunzişul tot e răvăşit
Plângând, pe drumuri, te chemam,
Tu n-ai venit !
Ah! N-ai venit.

In iarna tristă şi pustie,
De mine atunci nu vei mai ştii
Nu mai veni, e prea tarziu,
Nu mai veni!

Mâinile tale cleste de jar
mă cercetează iar si iar
sunt ca niste sabii de foc
ce joacă un joc.
Ele imi dau fiori teamă
sunt curioase ma infioară
ma ard ca o pară.
Trupul imi este străin mie
în mâinile tale sunt o jucarie.
Cerul mă privește
e trist fără stele si gol
șarpele ne-ntinde un măr
un liliac mi se-ncurcă în păr.
Mușcăm pe rând din mărul oprit
e otravit.
Roșesc pentru prima dată
tu esti baiat, eu sunt fată.
Mă simt întinată.

Aud zăvorul ce-nchide poarta grea
a Raiului în care nu voi mai putea
de astăzi intra.
Voi sta în veșnicie fară Lumină
O altă Eva ce este de vină
umbrită de lună si arsă de soare
In nemurire o muritoare.

În Bucureşti este o fată
cu ochii si cu părul negru,
de m-am îndrăgostit deodată,
când gândul tot i l-am văzut integru.
Şi când mi-a trimis un "hei"
mi-am spus că este ca o floare de tei;
pe pereţii toţi din Bucureşti,
cu ea aş desena doar dulci poveşti.
Cu o gropiţă-n obrăjor,
mai drăgălaşă ca un bujor,
surâde noapte-n dormitor,
în oraşul mare şi obositor.
Mi-a spus să sorb cu ea cafea,
oriunde - poate chiar într-o cafenea,
m-am mirat şi am zâmbit,
că am întâlnit un înger în Bucureştiul-infinit.
De Seneca am auzit
şi am tot zâmbit,
că nu-s singurul nefericit
şi de-o fi să fie
n-o să ne-alungăm in pribegie,
că suntem aceleaşi culori
şi vom fi-n Bucureşti ca două flori.

Seimeni, un sat dintr-o comună,
E satul unde m-am născut
Un sat la margine de apă
Cu oameni simpli şi tăcuţi.

Aşezat pe o colină-naltă
De unde apele se scurg
A strâns oamenii laolaltă
Şi astfel s-a format sătuc.

Oameni veniţi chiar de departe
Cu turme de miori pe jos,
S-au aşezat, şi-au făcut case
Şi-au rămas aici, cu rost.

Tot de prin alte locuri, tata
A venit şi n-a mai plecat
Căci a găsit-o aici pe mama
Cu care-apoi s-a cununat.

Copii au facut ca toţi cei
Ce din Seimeni n-au mai plecat
S-au îngrijit de noi şi ei
Un obicei bun ne-au lăsat:
Să ne cinstim neamul şi glia
Cu-o pâine şi-un pahar cu vin,
Căci oamenii sunt avuţia
A orişicărui sat român!

Strâng în pumn
Din praf și din scrum
O idee, o scânteie
Ce încă n-a apucat să ardă.

Ce începe să miște,
Să râdă, să plângă,
Să respire din mine, tot aerul meu.
Îmi roade gândirea,

Îmi strânge lumina
Într-o cutie, sub ochii mei.
Stau pe-ntuneric,
Sclavă căzută

C-o minte legată de-nchipuiri.
Tot ce mă-ncântă,
Tot ce mă roade,
Stă doar în umbra unei sclipiri.

Strâng în pumn
Din praf și din scrum
O idee, o scânteie
Ce încă n-a apucat să mă ardă.

Se prelinge toamna,
printre stropii grei de ploaie
ce se înghesuie grăbiţi
pe geamul prăfuit de nepăsare.

Se prelinge toamna,
iar gândurile noastre suspinând
au căzut în frig
prin frunzele uscate, pe pământ.

Se prelinge toamna,
şi corpul mi-l simt tot mai slab;
mă pierd în frig şi cenuşiu
mi-e dor de alb…

Se prelinge toamna,
din cer înspre pământ,
ca să ne spele toată teama
de vis şi de un nou avânt.

Ne-am reîntâlnit acum o vară

Sursa poza: ebloguri.ro

Pe-un drum ce ne aparţinea,
Şi ne-am oprit,
Şi ne-am zâmbit,
Şi ne-am vorbit în mare goană.

Ţi-am spus că plec tot mai departe,
Cu ochii trişti mi-ai spus:''Mă bucur,
căci imi faci rău cand eşti aproape''

C-o lungă,surdă-mbrăţişare
Ne-am despărţit şi fiecare
S-a dus pe drumul lui,agale,
Sperând sa nu ne mai reîntâlnim.

Ne-am reîntâlnit acum o vara
Pe un drum...

Inima este organul reprezenativ
al aparatului cardiovascular
Şi organul prin care neîncetat
Trec valuri uriaşe,în ordinea unui abecedar
Ce poartă cu ele sentimentele mele, ale tale,ale tuturor.

Alcatuită din patru cavităţi
Poartă în sine condiţia unei stranii sincerităţi.

Atriul drept are forma unui cub
În care aş putea înfinge un şurub
al momentelor nefericite.

Ventriculul drept se prezintă
sub forma unei piramide triunghiulare
şi mă întreb uneori:oare
cat poate ea să mai iubească
şi să tot ierte sau să urască?

Atriul stâng are tot forma unui cub.
Un cub pe a cărui feţe aş putea să rulez,
ca la cinema,un film al tuturor emoţiilor.

Ventriculul stâng are aspectul unui con
Căruia i-aş putea proiecta un balcon
Pentru ca fie zi,ori fie noapte,
Să stea lejer,să mediteze
Tot ce înseamnă sentimente.

Doi pantofi şi-o domnişoară,
Într-o vară,într-o seară
Se plimbau fără idee
Pe-o prea uitată alee,
Făr' a sti cu ce durere
Îşi vorbesc trei bănci din faţă.

Zece flori,nu ştiu de care,
Nouă mici,una mai mare
Tot privesc nedumerite
La pantofii domnişoarei
Ce plimbau de colo-colo
Trei culori nefericite.

Domnişoara le priveşte-le-ar uda
Şi le-ar şi creşte
Dar pantofii nu o lasă
Căci e lung drumul spre casă,
Şi nici plasă nu mai are
Că i-ar da jos din picioare...
Doi pantofii şi-o domnişoară,
Într-o vară,intr-o seară...

În ziua-n care m-am născut
Era o iarnă friguroasă,
Erau zăpezi cum nu mai sunt
Si mulţi copii în casa noastră.

Părinţii mei, doi tinerei
Cu grijă şi iubire multă
Au vrut să fiu un băieţel,
Când cresc, să îi ajut prin curte.

Căci mai aveam trei surioare,
Dar tata vroia un fecior,
Să-i meargă numele departe
Purtat de-un fiu-moştenitor.

Am crescut şi m-am făcut mare,
Năstruşnică ca un băiat
Ca fată rar iubeam o floare,
Dar băteam mingea pe asfalt.

Când pasiunile în viaţă
S-au schimbat şi o jună eu
Nu mai eram o ‘băieţoasă’
Şi-mpărtăşeam alte idei,

Visam să plec, poate, din ţară
Să-am împlinire de artist
Pictam, cântam la o ghitară
Şi am scris versuri cu mult tâlc.

Mai scriu şi astăzi poezie
Şi-o scriu, aşa cum o simt eu
În versuri pun copilăria
Şi tot ce e în jurul meu.

Mi-e sufletu-mpăcat cu mine
Că n-am trăit fără de rost
Pentru copii sunt bun părinte

Sursa poza: mercador.ro

În lacrimi plânge marea,
Se-ascund scheletele de piatră,
Şi mor în valuri de nisip,
C-un aprig ţipăt,melcii.
Din cer coboară îngerii de vată
Îmbolnăviţi de bunătate.
Se întristase luna şi li-e milă
De rătăcirea prin eternitate.
Se văd ades în agonie
Cum se scufundă magii
Asemeni caşaloţilor în nori,
Căci sunt întorşi pe dos,
Goliţi de gramul de folos.
Extazul piere înecat
Plutind pe visul din abis;
Trec timpi porniţi din arcuri
Şi strâng fioruri reci
În primăveri demult trecute.
Pe creste zac morminte
În sânge înecate,părăsite,
Cu forme memorate în abstract.
S-au scurs demult arcadele de flori,

Sursa poza: internet

N-am mai visat de mult că zbor,
Că-ţi strâng în braţe trupul mort
Şi-l port prin zări albastre-n depărtări,
Cu gânduri de speranţă şi de dor.
Te pictez cu mâinile goale,
Pipăind pânza ca pe-o femeie străină.
O, Marta, androginul meu din vis,
Femeia de stâncă şi bărbatul de apă.
Mă plouă cu tufănele
În bâlciul de la marginea drumului,
Dar te aştept,efemeră maturitate,
Să vii,să-mi înăbuşi sărutul,
Să-mi cazi la picioare urlând.
Îngerii nu mai cântă de frig,
Şi se-ncălzesc la cenuşa din soare,
Se roagă să zboare prin degete pline de vopsea.
Iar tu,Marta,frumuseţea eternă,
Îmi rupi trupul şi-l împrăştii în vânt,
Cu lacrimi din mare adânc îngropate,
Şi-mi pierd şi regretul ce-a mai rămas.
Marta,devi minunea din cufărul ars,
Speranţa că faci parte din mine.

Cafeneaua de vise, cu portar ventriloc
E deschisă tot timpul, nu se-nchide deloc
Nu-i situată pe stradă, o găseşti doar de vrei
Să laşi mintea să-ţi zburde, de la clipă să iei
O iluzie mică şi un vis prea frumos,
Să le pui într-o ceaşcă, iar apoi tacticos
Să le-amesteci cu soare şi iubire din plin
Să le laşi să respire şi să sorbi doar puţin.
Cu un zâmbet pe faţă să te laşi pe spătar,
Prelungind cu o oră sau c-o clipă măcar
Bucuria plăcerii de-a gusta din sirop
Nevoind să te vadă ospătarul miop
Ca să-ţi zică că-i timpul să achiţi şi să pleci
Trimiţându-te-n lume; deziluzii încerci.

Cafeneaua de vise e un loc unde stai,
Doar atât cât speranţă ai la schimb că să dai
Iar tariful pe ceaşcă ţi se spune discret
Nedorind să se afle care-i preţul corect,
Te îmbată cu-arome de visări fel de fel
Cu uitare te-nşeală şi iluzii niţel
Ca să stai înăuntru doar atâta cât poţi
Să faci faţă ispitei ce te-ndeamnă să-noţi
Printre ceşti şi pahare pline ochi de visări
Ce odată golite, îţi aduc remuşcări.

Cafeneaua de vise un loc de relaş
Unde intri sleit de puteri şi te laşi
Să aluneci încet pe-un fotoliu şi ceri
Să-ţi aducă cafeaua cu vise de ieri,
S-o amesteci c-un cub de speranţă de azi,
Să o sorbi tacticos, realitatea s-o arzi.

        Durere, singurătate, lacrimi, insomnie, amintiri, minciuni, înşelăciuni, ură, nebunie, depresie, iubire… Aşa ceva simt eu acum. Un amalgam de stări, mai mult ciudate, pe care nu le mai pot controla. Exist aici doar cu trupul, sufletul mi s-a urcat la cer şi acolo va rămâne. Nu aş vrea pentru mult timp, însă nu se mai poate face nimic. Mă hrănesc cu aceste stări şi asta nu se va termina niciodată. Nici cel mai bun machiaj nu îmi mai poate ascunde înfăţişarea durerii ce nu conteneşte a mă lovi atât de tare.
        Mi-a ajuns, am înţeles, gata! Nu mai pot duce acest chin, nu mai pot. Pur şi simplu. Stau în pat, mai bine zis, zac în pat şi butonez telecomanda. Nu e nimic interesant. Toate filmele, melodiile, reclamele, absolut totul arată numai poveşti de iubire. Mai mult ca niciodată, urăsc asta. Mi-e scârbă să văd cupluri fericite. Nici cea mai tare comedie nu mă face să râd, doar să zâmbesc fals.
        Am renunţat să mai stau la cămin, deoarece nu mai era locul meu acolo. Acolo erai tu, eram noi. Dacă mai statem nu rezistam, oricum. Îmi era şi mai rău. Voi face din noi naveta, cu autobuzul.       Ceea ce am urât mereu, naveta. Dar, cum pe moment nu există altă cale...
        În faţa tuturor pledez că sunt bine, însă nimeni nu poate să-mi înţeleagă durerea. Sufletul sfâşiat strigă tare că nu vrea să mai trăiască, dar mintea încearcă să-l oprească. De ce nu există o lege pentru omorârea unui suflet? Ar trebui să fie una, iar pedeapsa una cruntă şi pe viaţă.
        Visele nu contenesc să fie cu tine şi sunt frumoase, nu coşmaruri. Singurul coşmar este că mă trezesc dimineaţa singură, petrec ziua singură şi adorm singură. Nu-i pot spune un nou început, nu pe plan sentimental. Începutul meu a fost acum 10 luni se ceva. Un început frumos, presărat de speranţă şi încredere. Un început în care cuvântul „rezistă” nu s-a adeverit. Daaa...vreau să rătăcesc străzile oraşului şi să strig tare cât de mult te iubesc. Cu tine am învăţat să-mi înfrunt frica de public.
         Ultimele săruturi au fost criminale pentru mine. Cum ai putut să mă săruţi, să plângi, să-mi spui că mă iubeşti şi apoi că totul s-a terminat între noi?

        Simt cum o mână invizibilă imi şterge, cu un buret uscat şi poros, interiorul, spunând: ,,Trebuie să uiţi tot ce este scris aici! Aceasta nu trebuia să fie viaţa ta, dar, ceva sau cineva, ţi-a rescris destinul. Nimic, din tot ce ai trăit, nu iţi era destinat ţie!,

        Simt cum, in urma ştergerii, interiorul rămâne ca o tablă de scris, neagră şi, mă intreb, când voi avea curaj să imi scriu, pentru inceput timid, cu creta albă, câteva indicaţii de urmat, pentru un mâine ce tot continuă să vină.

        Simt cum buretul zgârie tabla, ca şi cum ar dori să smulgă din rădăcini tot ceea ce este scris de foarte mulţi ani pe ea. Nu este o ştergere superficială, făcută cu fineţe. Mâna ce manevrează buretul o face cu duritate, cu răceală, ca şi când ar fi un chirurg bătrân ce taie in carne vie. O face profesional şi fără să fie implicat sentimental in relaţia cu pacientul muribund. Ştie că dacă se va implica, ii va simţi durerea, iar, dacă ii resimte durerea, operaţia nu va fi o reuşită. Răul trebuie tăiat din rădăcină, chiar smuls cu forţa, daca este nevoie.

        Mă intreb dacă şi această mână, atât de fără suflet şi atât de grea, ştie exact ce face sau, scrisul vechi, oricât va incerca să il şteargă, va fi inlocuit de urmele scrijelite ce au să rămână. S-a scris cu fineţe trecutul pe tabla neagră sau a fost scrijelit cu unghia, de un altcineva care a ştiut că viaţa mea este una artificială şi nu este viaţa mea?





       Iar spectacolul este viaţa mea intreagă! O viaţă, care privind-o peste timp, nu are nici o logică. O viaţă din care nu indrăznesc să păşesc in lături. O viaţă ce ar trebui reorganizată.

Dezorintarea işi spune cuvântul….
Busola nu mai ajută la găsirea nordului…
Caut liniştea……
Va veni cu siguranţă vremea….

Acum nu am timp ….
Până atunci, clepsidra……. priveşte-o cum se goleşte, din ce in ce mai repede. Oare timpul se scurtează? Sau poate agitaţia il face să pară mai scurt?
Voi inţelege cândva totul…..
Până atunci, tabla va rămâne nescrisă!

NEGRU

Sunt goală de trăiri şi gânduri,
Nu mai simt să-mi iau avânturi.
Plumbul greu mă trage-n jos
Nu mai ştiu tot ce am fost.

Cuvintele sunt scrise de gheare
Pe tabla vieţii ce in noapte dispare.
Cu sânge mai insemn din când in când
Câte-un negru, aiurit şi răzleţ gând.

Stau stransă in cavou şi strig:
,,Vreau ca să ies! Aici este prea frig!
Resimt, cu greutate, movila de pământ
Ce este aşezată peste acest mormânt.”

          Seara a început.  Otilia a păşit pe pragul restaurantului şi în acel moment toate privirile s-au îndreptat spre ea. Purta o rochie roşie nici foarte largă, nici foarte strâmtă, perfectă pentru a-i scoate în evidenţă formele doar cât trebuia. Mereu ştia să-si aleagă ţinutele la fix.  Avea nişte bretele subţiri de la rochie şi părul prins în coadă pentru a-i scoate în evidenţă spatele. Oh, radia de frumuseţe şi fericire. Se simţea mândră şi sigură pe ea. Şi nu pentru că toţi bărbaţii din acea încăpere o priveau curioşi şi interesaţi de ea, ci pentru că reuşea să surprindă mereu pe toată lumea cu simplitate şi o pasiune ce nu se mai văzuse la nimeni. Era unică prin felul ei de a fi, de a trata orice problema până şi prin modul cum defila prin restaurant, parcă abia atingea podeaua, ca şi o balerină sau o lebădă. Graţioasă şi elegantă.
După ce s-a bucurat din plin de acest moment s-a uitat prin împrejurime şi a căutat cu privirea masa unde se aflau prietenele ei. A zâmbit domnului căruia se uita insistent la ea şi s-a îndreptat spre Anais şi Eliza. Simţea toate privirile în spatele ei ca şi o adiere...
-Ai distrus câteva suflete şi cupluri în seara aceasta, zise către Otilia Anais.
-Şi e doar începutul! Stai să vezi ce urmează, spuse Otilia în timp ce ridica paharul şi băţu cu furculiţa în el.

       A fost o plimbare frumoasă, neaşteptat de rece având în vedere că cerul era încă senin când am plecat de acasă, nu mă aşteptam ca vremea să fie la fel de schimbătoare ca şi mine. Fără să ştiu însă, universul a complotat în favoarea mea, poate vântul rece apăsându-mi insistent în orbite m-a făcut să văd cu ochii închişi o posibilitate pe care poate că am atins-o slab în alte minute în aşteptarea somnului, dar niciodată atât de complet.
Pe când aşteptam să se fiarbă apa pentru cea de-a doua cafea de astăzi, mă gândeam la discuţia pe care am avut-o cu un prieten, reevaluându-mi răspunsurile şi deodată, am găsit ceva mai logic, mai  firesc şi, în acelaşi timp, mai confuz.
   
    Nu mai ţin minte exact întrebarea, cert este că era legată de Dumnezeu, în încercarea mea prostească de a-mi imagina cum stau lucrurile şi cum suntem noi în raport cu universul în care ne aflăm, mi-a trecut prin minte ideea unui Dumnezeu cu un uter în pântec în care ne aflăm cu toţii ca nişte gemeni dizigoţi în mare parte, nişte fetuşi care se hrănesc, respiră, gândesc prin părintele lor absolut, printr-o placentă extraordinar de permeabilă şi, în acelaşi timp, extraordinar de selectivă.
       Şi al doilea lucru care mi-a venit în minte a fost legat de univers, aşa cum îl vedem noi, ce ar fi el de fapt, ce organe ar sălăşlui, ce glande pe care noi le-am vedea ca planete ar fi acolo să ne ajute să creştem, să ne deschidem ochii şi mintea şi ne-ar da toate cele trebuitoare să ne construim case, familii, să ne pavăm străzi, să creştem copaci sub care să medităm?
      Dar nu suntem întotdeauna iubitori, calmi, nu toţi vrem familii, case, copaci; care ar fi motivul pentru care unii oameni ar fi privaţi de iubire, un dezechilibru...hormonal, nutriţional al „Tatălui cu uter”? Este El un părinte care încearcă tot posibilul pentru copiii Lui şi, totuşi, imperfect? Aş prefera să nu cred asta pentru că ar lăsa loc de teamă, prefer să cred că există cineva care deţine controlul absolut.
              Da, asta ar însemna că toată viaţa noastră pe „Pământ” ar fi doar viaţa noastră fetală şi ne-ar face să privim „moartea” doar ca pe o naştere, ne-am lepăda de corpul nostru fizic pe care l-am putea echivala cu amniosul şi ne-am trezi din „somn”, atunci doar corpurile noastre astrale ne vor reprezenta şi conştiinţa noastră ar fi la un nivel mult mai ridicat.