Miraje temporale
de Daniel Popa
Voiaj
Călător pe corabia timpului
Printre oameni și lucruri
Sunt legat de catarg cu secunde
Să fiu ferit de clipa din mare.
Dorința-mi însă aruncă ancora.
Făurită din cuvinte ascuțite,
Ea pătrunde în nisipul veșniciei,
Iar clipele...mă prind... în vraja lor...
Criză de timp
Am fost înghițit de Cronos
Să călătoresc din clipă în clipă
Urmărit de anotimpuri.
Încerc să evadez
Făcându-mi aripi
Din minutele
Găsite în amintiri.
Sfere de foc ale eternității
Mă aruncă implacabil
Înapoi spre neant.
Din mine se desprind
Cuvintele-suflet:
Călăuzite de lumină,
Pășesc pure
Spre veșnicie.
Despărțire
Mâinile mele sunt așa!
Chiar dacă le vrei altfel
Elenu se vor schimba!
Spuneai că te deranjează
Când fiecare ochi
Din buricele degetelor
Te privește insistent!
Și că nu mai suporți
Pe obrajii tăi
Bătăile celor două inimi
Ce se ascund
În căușul palmelor!
Apoi că ai obervat într-o noapte
Cum în dosul palmei
Dormea nestingherit
Chiar sufletul meu!
Dar nu am ce-ți face!
Mâinile mele sunt așa!
Chiar dacă tu le vrei altfel,
Ele nu se vor schimba!
Vin naşterile ca niciodată.
Să fii înveninat de şarpe
Când ai deschis pleoapa prima oară
Timpul te-nghite la fel.
Din flori, chiar dacă ieşi schimbat,
Taina mai persistă.
N-am să mai aştept…
E ideea de ordine.
Verdele m-a înşelat pentru ultima oară.
Trezitul
Lumina e albicioasă dimineaţa
Şi eu casc de parcă
Aş fi dormit sau nu o viaţă.
Îmi e uşor să închid un ochi
Ca să cred că adorm pe jumătate.
Aş putea să renasc.
Poate că ar fi mai bine să renunţ
Dar neobservată se află o rană.
Încerc să nu o iau în seamă
Căci vreau să mă arunc în întuneric.
Las deoparte degetele ,
Desfac minuţios articulaţiile,
Şi aştept miracolul terminaţiilor.
Întâmplarea o iubesc
Dacă finalul e incitant
Şi existenţa ei se reduce
La un sărut cu începutul.
Acolo e puţin mai mult întuneric
Doar eu o ştiu, doar eu îl simt.
Atâtea secunde au picurat în memorie
În acest spaţiu cu vibraţii la limită.
Sunt prea pline golurile de violet,
Văi se confundă adesea cu piscuri,
Întrebarea nu are niciun rost:
Se pierde mai repede cum a venit…
Doar pipăitul îşi mai păstrează umbra.
Iubind iarna I
Exist
În mijlocul unui univers
În care
Fulgii devin îngerii
Ce se nasc din privirea mea
Iubindu-te pe tine,
Ființă divină,
Ce alergi jucăușă
Pe întinderea
Nesfârșită și albă.
Iubind iarna II
Ne pierdem printre ramuri,
Alergăm curajoși până la nori,
Avem umeri atinși de cer și zăpadă,
Hai să ne iubim neîncetat,
Până în zori!
O să ni se deschidă o poartă spre zei!
Înfășurați în lumină de stele
Ne vom topi nesupuși între ere!
Indecis
Undeva în anotimpuri
Mă pierd în ochii tăi fără să vreau,
Atemporale vise îmi scaldă viața mea,
Iar cerul
Devine o haină,
Brodată cu stele,
Cu care ne îmbracă noaptea.
Aș vrea pentru o secundă
Să nu mai cred
În vise rupte din soare
Pentru a te strânge
Cu adevărat în brațe,
Pentru a te putea privi
Cu ochii mei verzi.
Dar soarele,
Pentru astea,
Nu-mi dă niciodată răgaz.
Aproape
Lasă-mă să mă întind lângă tine
Să fim arși de dor
Amândoi în același timp...
Întinde o mână
Ca vârfurile degetelor tale
Să pătrundă firav,
Să-mi atingă marginea
Nopților fără stele
Într-o parte în care se naște
Primăvara fără de care
Nu vom putea exista
Nici eu , nici tu.
Existență
Îmi este cunoscut necunoscutul
Poate de la un poet, poate de la mare.
Mă voi pierde între obiecte și semne,
Mă voi desface în mii de bucăți cristaline,
Voi exista:
Între punct și linie,
Între clipe și ere,
Sfâșiat de culori,
Sfâșiat de timp,
Sfâșiat de cuvinte.
Poezie
Te caut,
Și mă arunc din timp în timp
Secerând universurile.
Reîntors în anotimpuri
M-am apropiat de unda lacului
Și am încercat să te prind
Într-un cerc de lumină.
Și
Ai fugit
Urmărită de caii mei
Înaripați cu idei.
Transformare
O să m-ascund în nopțile polare
Simțind geometric și-apoi liniar.
Tu,timp,
Ascultă-mă cum cad,
Cu grație, atinge-mi tâmpla,
Schimbă-mă în punct
Să pot ajunge
Înapoia ta.
Floare-albastră
lui Eminescu
Ucide-mă cu privirea ta
Apoi cu sărutul
Să renasc în vis.
Aşa voi fi
Totdeauna cu tine:
Te voi auzi ,
Te voi mângâia
Fără ca tu să ştii,
Apoi te voi privi
Din ochiul visului tău.
Va fi aşa frumos…
Ca o floare-albastră.
Înec
Mi-am smuls noaptea din mine
Devorându-te cu o mie de guri.
Brusc
Sângele a umplut tot universul…
Te beam cu acest sânge
Înecat
Pentru întâia oară.
Albastru
Cum se numeşte anotimpul
Atunci când ochii tăi
Mă aruncă din cer?
Eu mă agăţ,
Iar iubirea devine o scară
Pe care urc
Din albastru în albastru.
E oare primăvară…
Sărutul stins în florile dimineţii.
Revărsare
Fără surâsul verii
S-au scurs nopţile înapoia mea.
N-am ştiut când s-a oprit timpul
În muzica surdă a valurilor.
În răsuflarea primelor tresăriri
Se topesc mâinile.
Vreau să fug în răsărit
Dar nu mai e niciun zbor.
Fii aproape de mine
Spre limpezirea nopţilor fără sânge.
Se vor stoarce ideile în cumpăna dimineţii,
Ne vor acuza crengile de frunzele pierdute,
Iluzia secundei va seca anotimpul,
Şi sufletul pierdut se întoarce...
La steaua mamă.
Fără surâsul verii
S-au scurs nopţile înapoia mea.
N-am ştiut când s-a oprit timpul
În muzica surdă a valurilor.
În răsuflarea primelor tresăriri
Se topesc mâinile.
Vreau să fug în răsărit
Dar nu mai e niciun zbor.
Fii aproape de mine
Spre limpezirea nopţilor fără sânge.
Se vor stoarce ideile în cumpăna dimineţii,
Ne vor acuza crengile de frunzele pierdute,
Iluzia secundei va seca anotimpul,
Şi sufletul pierdut se întoarce...
La steaua mamă.
Concret
Ce nu e cenușă
Îmi curge prin vene,
Fantasme alegorice venind din neant,
Lumina suavă a ultimelor stele
Își plimbă aievea misterul în ele.
Minunea se-ntâmplă
Dimineața-n zenit.
Dragonul cel roșu înghite pământul,
Tăria miresmei îmi umple plămânii,
Las totul în urmă să-ți mângâi sânii.
Cruzime
Gheare de Leu
Înfipte în carnea fragedă a ideii
Înaintează singure.
Când vor ajunge la Capricorn
Ce se va întâmpla ?
Se ascunde timpul în Visător.
Sistematic,
În fiecare noapte fară stele
Îl ucid.
Singurătate
Cât de adânc e întunericul!
Iubirea
A apus demult.
Nu mai e nimeni lângă mine,
Iar eu alunec, alunec în neant.
Unde ești, mamă? Unde ești?
Rămân fără idei, fără cuvinte...
Nu mai am nici mână,
Nici gură, nici ochi!
Și somnul?
Fuge de mine!
Scoate-mă de aici, Doamne!
Scoate-mă!
Tăcere.
Apocalipsă
Asfaltul s-a prea încins,
Corpul fantomatic
Nu își mai recunoște mâinile.
De undeva mă privesc șerpii,
Aburul se înalță sporadic,
Cerul e mâzgălit cu guri de metal.
Țipete de păsări
Tastează anacronic o poveste
Pe timpanele mele.
Opriţi timpul!
Mă dor anotimpurile înjumătăţite!
Încercarea să pot uita
Se vrea atinsă de timp.
Secunda însă e nebunatică,
Mai nebunatică decât oricând.
Conştiinţa mea e între nori şi soare,
Plimbarea în parc relaxează,
Apoi am consultaţii la oftalmolog
Şi poate o să fac un control general.
Îmi bat ultimele secunde ale anului:
Eu, întreg, stau la pândă şi aştept
Clipele… să le prind…să le închid.
Caz închis !
În ochiul tău mi-am prins surâsul
Când floarea cea din urmă tace .
Roşul ars se scurge aproape.
Faţa monedei o voi ghici
De îmi voi prinde
Un fir din părul tău pe deget.
Toate sunt la fel:
Unghiul ca un corn fără fund,
Linia mărginită de frunză.
Voi deschide o uşă,
Paşii nu sunt egali,
Tu nu mă ajungi.
Oprirea mea lângă apă
Nu este întâmplătoare.
Cer să fiu dus de aici
Într-o închisoare a razei.
Ajută-mă să mă trezesc,
Roade-mi unghiile,
Şi, de poţi,
Scoate-mi ochiul.
Fă-te că nu mă vezi,
Urcă-te în tren şi pleacă.
Am să te caut într-o zi
Într-un anotimp fără sens.
Întâlnire
E un loc anume
Unde vreau să ne întâlnim:
Sub steaua polară,
Mai aproape de mare
Mai aproape de vânt.
Tu să vii
Luând doar soarele cu tine
Purtat în nemărginirea
Ochilor tăi albaștri.
Ploaia
Trupul ascuns al ploii
Freamătă plin de idei.
Pe sub streșini,
Picăturile alunecă tăcut
Până în măduva oaselor.
Aș fi vrut să fiu pământ
Să-i cuprind melodia
Într-un singur cuvânt.
Dor
Visez din nou
La clipa în care
Secundele mi-au furat zborul.
Prizonier în meandrele timpului
Îmi leg speranța pe aripi de păsări,
Culorile mi se pierd între alb și negru,
Foșnet de frunze îmi cântă tăcerea.
Iar apoi,
Plin de idei și cuvinte
Rătăcesc în căutarea lui Hermes.
Dorință
Alintă-mă
Între Luceafărul de seară
Și Luceafărul de dimineață
Să pot deschide o nouă lume
Pe care o voi presăra cu amintiri
Ce le voi desprinde
Din timpul meu și din timpul tău
Frământând clipele,
Luminoase în sine,
Pe masa eternității
Cu nevoia mea
De a te avea
Permanent lângă mine.
Trădare
Mă simt trădat:
De iarbă,
Că nu mai vrea să fie iarbă,
De frunze,
Că nu mai vor să fie frunze,
De stele,
Că nu mai vor să fie stele.
Mă simt trădat:
De cuvânt
Că se desparte între semn și idee.
Și, de aceea,
Mă simt nevoit să mă împart:
Jumătate să mă îngrop lângă arbori
Să pot crește neîncetat
Dincolo de cer,
Iar jumătate,
O alta,
O arunc peste timp
La marginea universului
Tăcerii mele.
Destin
lui Brâncuși
Minunile se arătau odinioară...
Până și sub piese le găseai
Odihnindu-se.
Uneori fulgerau orizonturi
Sau împodobeau mările!
Alteori deveneau zâne...
Pentru a fi mai aproape
Le invoci
Prin foșnet de vânt,
Prin cântec de păsări,
Prin ochi de copil...
Or mai fi îmblânzite vreodată
Să lege pământul de cer?
Autodafe
M-a închis Soarele
Din cauza aminitirilor păstrate
În vulturul galben!
Ce ironie!
Tu știi mai bine ca oricine
Că nu există dreptate!
Totuși,
Fără drept de apel,
La cântatul privighetorii,
În ochiul Tău mi se vor ascunde
Ultimele secunde!
O clipă
Fără de veste,
Frunzele toamnei
Au devenit așa rotunde...
Iată! Întreaga lume se topește
Între două cercuri ce închid
Neantul!
Nu clipi!
E singura rugăminte
Pentru a nu preface totul
În morminte!
Matematică
Uneori,
Despărțirea în doi
Sau înmulțirea cu sine însuși
Nu dau același rezultat!
Zeul de stâncă
Din el a mai rămas
Mâna-copac.
Acolo, la marginea mării,
Vin păsări, își fac cuiburi, apoi pleacă.
Mâna-copac nu zice nimic.
Doar vântul îi leagăna frunza.
La umbra ei,
Poposește adesea călătorul.
Stă întins pe iarbă.
Privește printre frunze cerul.
A adormit odată....
Atunci a aflat
Povestea zeului de stâncă.
Metamorfoză
Mi-am ascuns teama printre copaci
Iar frunzele lor mi-au ridicat-o spre cer.
Unduindu-se spre îngeri a căpătat aripi
Și a prins culoare prin curcubeu.
Epilog
Vino prin timp,
Calcă pe secundă,
Strivește clipa,
Apără-mă de neant!
