Am crescut iar cărţile respective mi-au rămas mici, timid ascunse în biblioteca în spatele mai tupeistelor volume de literatură contemporană (fie vorba între noi, cărţi după care nu mă prea dau în vânt), dar niciodată nu am abandonat lumea lor magică. În continuare cred în zâne, în ştrumfi sau vrăjitoare, în zmei şi balauri feroce, în continuare cred că eroii se vor ridica din rândurile celor mai umili şi în continuare visez cu ochii deschişi la tărâmurile pe care le-am explorat cândva, când aveam mai multă cutezanţă.
Am citit şi citesc în continuare fantasy şi sunt o visătoare şi o optimistă convinsă. Deciziile majore le iau instinctiv şi nu mă tem să păşesc pe cărări mai puţin umblate, ba cu atât mai bine. Aşa am ales pe mai departe şi am ajuns să studiez Istoria Artei – un domeniu despre care nu se prea aude, dar care este pe atât de excentric pe cât sună. Istoria Artei. Ce înseamnă asta ? Păi cărţi, frumos şi călătorii – exact ce mi-am dorit dintotdeauna. Uite aşa am ajuns ca timp de o lună, în fiecare week-end să vizitez câte un castel iar în timpul călătoriei să mă gândesc sau să citesc câte-o carte.
Primul castel vizitat a fost cel de la Huniazilor de a cărui istorie este legată personalitatea celui mai aprig apărător al creştinătăţii şi a civilizaţiei occidentale, Ioan de Hunedoara este ansamblul cel mai sugestiv de arhitectură civilă medievală din România. Impunătorul edificiu se profilează pe înălţimea unui deal, turnurile sale brăzdând cerul asemenea unor săbii. Prinvindu-l cum se ridică semeţ din negurile vremurilor în care cavalerii luptau împotriva asupritorilor te-ai aştepta să auzi hărmălaia pregătirilor pentru război laolaltă cu suspinul înăbuşit în batiste al domniţelor serafice... dar toate astea s-au petrecut în imaginaţia mea.
Astfel de momente dau naştere unor capodopere dacă spiritul e lăsat liber să creeze. Asta m-a învăţat un coleg de facultate. El îndrăznit să-şi transpună pasiunea în rândurile unei cărţi, scriitură care mai are mult de parcurs până să atingă statutul de capodoperă, dar este cu atât mai importantă, fiind cartea sa de debut.
Marian Horvat căci despre el este vorba, student în anul III la Facultatea de Istorie şi Filosofie, Cluj Napoca este un nostalgic al întunecatei perioade medievale. Crede cu tărie în codul cavalerilor, fapt evocat şi de romanul său Codrul Ducelui. Este o lucrare pe temă istorică cu reverberaţii de basmîn care magia este prezentă în toate aspectele vieţii, guvernând tacit o lume superstiţioasă. Nu lipsesc nici elementele ce trădează sufletul nobil al scriitorului transpus în personajele care luptă în numele dreptăţii şi al onoarei, aşa cum le stă bine unor cavaleri ai unor timpuri apuse, dar al căror spirit renaşte prin penelul viitorului istoric/romancier.
După Hunedoara, Braşovul s-a lăsat cucerit de camera mea foto şi de caietul de notiţe, dar nu cu una cu două. Imediat ce oraşul de sub Tâmpa a capitulat, am îndrăznit să-mi continui călătoria spre a cuceri cetatea Făgăraşului. Week-endul acela a fost cel mai greu, dar am avut întăriri livreşti (de data asta). Am luat cu mine două cărţi din care mi-am dorit foarte mult să recitesc câteva fragmente.
Pentru Castelul Bran a cărui istorie este legată de Cavalerii Teutoni, Vlad (Dracul) Ţepeş iar în epoca modernă de familia regală a României aveam pregătită cartea lui Bram Stocker, Dracula, care, la prima lectură în urmă cu ceva ani m-a dezamăgit complet. Am auzit de ea pe un forum dedicat anime-urilor. Cel sau cea (greu să-mi mai aduc aminte cine a scris recenzia că doar au trecut cam şapte ani) care a făcut prezentarea cărţii m-a băgat în sperieţi. Atât de scarry a putut descrie ce se întâmplă în carte încât mi-am zis că n-am de gând s-o citesc. Nu-mi pasă că-i o carte de referinţă, eu nu aveam de gând s-o citesc şi cu asta basta. Dar am rezistat tentaţiei ? Normal că nu. Am dat fuguţa la bibliotecă (pe vremea aceea nu-mi cumpăram cărţi din astea „interzise”) şi am luat-o. Am deschis-o cu răsuflarea tăiată, probabil crezând că o să sară dintre pagini cine ştie ce lighioană, dar ... surpriză! Cartea nu era nici pe departe atât de horror pe cât a fost descrisă, deşi trebuie să recunosc că toate apariţiile contelui mi-au cam dat fiori.
Cu toată dezamăgirea mea recomand cartea fanilor seriei scrise de Anne Rice, Twilight şi altor cărţi vampireşti fiindcă sunt convinsă că trebuie să se mai fi scris de la Stephenie Meyer încoace. Este un roman care trebuie citit dacă nu neapărat pentru poveste (care acum ar părea puţin falsă, având în vedere că toţi ştim că vampirii sunt de fapt nişte nemuritori neînţeleşi de societate, care fac eforturi uriaşe să se integreze şi îşi doresc doar să fie iubiţi) atunci pentru a retrăi un secol învăluit în ceaţa întunecată care coboară de pe crestele Carpaţilor.
Next stop, Făgăraş, mai exact am poposit la cetatea de tip Vauban, Făgăraş, o zonă cu o istorie bogată şi tumultoasă. Fortificaţiaa fost centrul unuia dintre cele mai vechi domenii din Transilvania, care în 1632 cuprindea 62 sate. Construirea unui punct militar în această zonă avea o semnificaţie strategică: se afla la jumătatea drumului comercial dinspre Sibiu şi Braşov, învecinându-se cu Ţara Românească şi constituind un punct de apărare al S – E Transilvaniei de incursiunile tătarilor şi otomanilor. După ce a funcţionat pe rând ca cetate, reşedinţă princiară şi garnizoană, în perioada contemporană, castelul a fost transformat în închisoare comunistă.
M-am gândit foarte mult la o carte care să se potrivească cu această zonă şi ca o primă variantă am ales Cei trei muschetari de Alexandre Dumas, tatăl, dar m-am răzgândit. Făgăraşului îi dedic întreaga operă a scriitorului Lucian Boia.
Recunosc că prin anul II de facultate, când ni s-a recomandat să citim Franţa între hegemonie şi declin am strâmbat din nas că eu nu am de gând s-o citesc iar acum câteva luni, pe când am început să lucrez la licenţă am intrat din nou în contact cu operele istoricului, dar de data aceasta am fost fermecată. Cărţile domnului Boia nu se citesc repede. Trebuie să fie degustate, savurate, întoarse pe toate părţile, disecate cuvânt cu cuvânt şi abia apoi, la o a doua lectură discutate şi interpretate. Vă recomand cu drag Istorie şi mit în conştiinţa românească, carte pe care o recitesc în această perioadă şi De ce este România altfel? Următorul week-end, următorul castel. De data aceasta am ajuns în judeţul Satu Mare, mai exact în orăşelul Carei, unde se află şi monumentul „vânat de mine”, castelul Karolyi.
De cum l-am văzut mi-am zis că am călătorit în timp, într-unul din romanele lui Jane Austen. Mă şi imaginam o tânără lady, plimbându-mă pe domeniul Pemberley, bucurându-mă de cochetul parc. Edificiul eclectic a aparţinut unei familii nobiliare maghiare, Karolyi, iniţial funcţionând ca punct de apărare împotriva incursiunilor otomane, iar mai târziu în secolele XVIII – XIX se transformă într-un elegant castel, desprins parcă dintr-una din scenele romanului Mândrie şi prejudecată, cartea mea de suflet sau Mansfield Park.
Pe parcursul întregii vizite nu m-am putut detaşa de senzaţia că din clipă în clipă o să dau peste tolomacul de Charles Bingley, urmărit îndeaproape de Caroline. Speranţa mea a fost ca în momentul în care am păşit în sala de bal să-l zăresc într-un colţ pe Darcy, afectat şi sobru, aşteptând-o pe Elizabeth. Clar nu am avut noroc, locul lui Darcy luându-l domnul muzeograf.
Castelul Karolyi a fost edificiul cu care am încheiat periplul meu prin tărâmul de dincolo de pădure, Transilvania. Trei week-enduri n-au fost de ajuns să mă pot bucura în voie de aceste grozave locuri a căror istorie palpită încă, dar aşa-i că m-am luat cu vorba şi cu recomandările şi la socoteală ies mai multe cărţi decât anunţasem iniţial ? Data viitoare promit să mă ţin de cuvânt şi să nu mai lungesc povestea...sau nu.
Articol scris de Iancu Iulia-Cristina
- Revista Orizonturi Literare nr.10 -
