luni, 31 martie 2014

We are happy in Timisoara (Romania)

Foto: Happy End Studio / Sursa: facebook.com
Ce înseamnă să fii fericit? La această întrebare ne răspund un grup de tineri din Timişoara printr-un clip video realizat cu sprijinul Happy End Studio şi altor colaboratori.



În clip apare şi Richiczan Karina, membră în grupul SALVO care a fost invitata noastră luna precedentă în cadrul revistei. Pagina ei de facebook este aceasta: Richiczan Karina Painting <<< LIKE <<<
Cu aceasta ocazie le dorim tuturor mult succes în tot ce fac. Iată că Timişoara este un oraş atât de...happy :)

duminică, 23 martie 2014

INTERVIU Richiczan Karina: Consider că este ceva firesc să ajuţi pe cineva dacă are nevoie...

      Numele ei este Richiczan Karina şi este pasionată de make-up. Am cunoscut-o prin intermediul lui J’ok’R, prezent în numărul anterior al revistei. Karina a realizat impresionantul machiaj a lui J’ok’R şi am dorit să o cunosc mai bine şi să aflu mai multe detalii. Aşa am aflat că ea este membră în grupul SALVO, un grup de tineri voluntari pregătiţi să ajute.



       Bine ai venit, Karina şi îţi mulţumim că ne-ai acceptat invitaţia. O să te rog să ne spui câteva lucruri despre tine.

      Salut. În primul rând aş vrea să vă mulţumesc pentru acest interviu, cât despre mine... numele meu este Richiczan Karina, locuiesc în Timişoara, în data de 28 mai voi împlini 18 ani şi sunt eleva în clasa a 11-a la liceul de Arte Plastice Timişoara.  Îmi place foarte mult să călătoresc, îmi plac mult animalele (în mod special lupii) şi îmi mai place culoarea albastra! Hobby-urile mele ar fi pictatul şi cam tot ce ţine de câini.

         Pot spune că faci artă prin intermediul machiajului. De când timp machiezi artişti?

      Sigurul artist pe care l-am machiat a fost J’Ok’R; prin octombrie 2013 a început colaborarea. În schimb am mai avut ocazia să pictez cunoştinte sau cunoştintele unor prieteni de halloween.

         Cum te-ai cunoscut cu J’ok’R? Cum ai ajuns să îl machiezi?

       Un prieten pe nume, Herman Andy, m-a invitat să văd filmul realizat de el şi prietenii lui, SMEDS (Să mor eu dacă ştiu) iar în ziua premierii filmului am participat şi la Halloween-ul de la şcoală, ne-având timp să mă demachiez m-am prezentat cu costumul făcut de mine. Acolo am aflat de existenţa J’Ok’R-ului văzând videoclipul „My crazy world” în care era machiat.  De atunci mi-am dorit să am şansa să îl machiez, să demonstrez că îl pot machia mai bine. Datorită prietenilor care m-au recomandat pentru machiajul din seara aceea am ajuns  să colaborez cu Ciprian Cash şi Herman Monica în echipa Happy End Studio. Iar pe baza recomandărilor lor am ajuns să îl machiez pe J’Ok’R, realizând ceea ce mi-am dorit.

       Cu ce te ocupi? Ce planuri de viitor ai?

      Momentan nu mă ocup decât cu şcoala, mai un concurs la şcoală, o expoziţie, dresez câini... în rest încerc să exersez cât mai mult pictatul pe faţă şi chiar mă gândesc de o vreme bună să mă angajez undeva unde aş avea ocazia să pictez cât mai multă lume pe faţă pentru a prinde experienţă!

        Ai de gând să faci din make-up un job de viitor sau rămâne o pasiune?

        Da, mi-ar face mare plăcere să lucrez în domeniul acesta. Cu prima ocazie mă voi angaja să văd cum mă descurc, sub coordonarea unui profesionist.


Ce este SALVO?
      În anul 2002 din iniţiativa Şefului Inspectoratului Municipal de Protecţie Civilă Timişoara, lt. col. Mărgineanu Vasile, cu sprijinul Primarului Municipiului Timişoara dr. ing. Gheorghe Ciuhandu şi cu aprobarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara  s-a hotărât înfiinţarea unei formaţiuni de intervenţie a cărei activitate să aibă un caracter umanitar fiind pusă în slujba comunităţii.      Scopul formaţiunii este de a veni în sprijinul comunităţii, prin activităţi de prevenire, monitorizare, intervenţii, asistenţă, suport, pregătire logistică pentru intervenţii, implicarea şi organizarea echipelor de voluntari în situaţii de urgenţă.
Sursa: www.salvo.ro

          Ce te-a determinat să faci voluntariat? Spune-mi: De ce alegi să-i ajuţi pe oameni?

         Am ajuns să fac voluntariat prin simpla dorinţă de a învăţa să îmi dresez cainele (pe Ina, maturizându-ne împreună!), de acolo a pornit totul. În Salvo am descoperit cu ajutorul lui Lunglu Octavian, şeful grupului din Salvo de Cercetare Canină şi câinelui său, Basco (pe care l-am şi pictat), oportunitatea de a face ceva constructiv cu un câine, am văzut o altă latură despre câini pe care nu o cunoşteam şi mi-a plăcut foarte mult cum îşi lucrase câinele,(cât era de receptiv) într-un examen în care eu am fost una dintre victime. Acest lucru m-a ambiţionat să învăţ cum să-mi dresez câinele pentru salvare şi poate într-o zi voi reuşi să salvez vieţi. De ce aleg asta ?!... Consider că este ceva firesc să ajuţi pe cineva dacă are nevoie, iar eu aleg să fac asta pentru că îmi face plăcere.

De cât timp faci parte din acest grup? 

          Fac parte din acest grup de 3 ani dar în echipa de Salvo junior. De anul acesta sper că voi intra la echipa de Cercetare Canină.

Ce experienţe ai trăit alături de acest grup?

         Am trăit multe experienţe plăcute, prima dată când m-am scufundat cu echipament profi a fost la surduc alături de Herman Andy, eram foarte entuziasmată şi îmi era frică în acelaşi timp dar am ascultat pas cu pas ce este de făcut şi până la urma a fost grozav! Această activitate, defapt oamenii din acest grup m-au ajutat să îmi înving anumite frici şi în plus am avut mult contact cu lumea. Şi ce este iarăşi important ar fi că Marian Ghencea m-a învăţat că nu există „nu se poate” şi că forţa nu rezolvă mereu o problemă. Pe tot parcursul antrenamentelor şi pe dinafara lor Marian s-a comportat cu noi toţi (juniorii) ca un părinte. 

      În ce sens te-au ajutat toate aceste lucruri?


         M-au învăţat cum să mă comport, cum să mă controlez şi să reacţionez în diferite situaţii din viaţa de zi cu zi, ceea ce m-a ajutat foarte mult şi mă ajută în continuare.

        Să fii voluntar, în ziua de astăzi înseamnă să faci ceva din pasiune fără să te aştepţi la o remuneraţie. Sunt puţine persoane care mai fac asta iar ceea ce faci tu este demn de felicitat. Te felicităm şi îţi dorim să ai parte de succes în tot ce faci. Şi cu toate astea, ce te motivează?

         Tot ceea ce fac, fac cu placere, inclusiv în această echipă. Mă încântă ideea de a putea ajuta oamenii atunci când este nevoie iar pentru a putea ajuta este nevoie să înveţi prima dată, probabil asta mă motivează. Şi pe lângă toate acestea, atmosfera este una familială, în afara antrenamentelor sunt nişte oameni extraordinari, diferiţi, de la care chiar ai ce învăţa. Pot spune fără nici o reţinere că sunt foarte norocoasă că am ajuns în această mare „familie”.

        Ce simţi atunci când ajutaţi oamenii? Care este reacţia oamenilor în ceea ce vă priveşte?

        O singură dată am fost de faţă într-o situaţie reală, la surduc. Doi oameni au alunecat cu tractorul prin pădure iar echipa a intervenit. A fost foarte plăcut să simţi o siguranţă pe tot parcursul intervenţiei şi să poţi ajuta, mă simţeam folositoare. Dar eu nu am avut ocazia să ajut oameni momentan, am participat doar la simulări de urgenţă,cutremur dar aştept cu nerăbdare prima intervenţie reală alături de căţeluşa mea.

       Scrie un mesaj pentru cei care ne citesc.

      Vă mulţumesc pentru timpul acordat. Numai bine, mult noroc în ceea ce faceţi şi să aveţi mare grijă la ceea ce vă doriţi, pentru că orice este posibil într-o mai mare sau mai mică măsura. Şi să nu vă lăsaţi influenţaţi de nimeni atunci când credeţi în ceea ce puteţi face, credeţi în voi!




Interviu acordat de Richiczan Karina pentru revista Orizonturi Literare.

luni, 17 martie 2014

Interviu Loredana Boghiu: "Pun mult suflet în fiecare emisiune"

       Bună, dragilor. Astăzi o avem în casuţa noastră pe Loredana Boghiu, realizatoarea şi prezentatoarea emisiunii Feelynx de la Radio Lynx. Sunt un ascultător fidel al acestui post de radio şi al emisiunii Feelynx, lucru care m-a determinat să încerc să o aduc în cadrul revistei pe Loredana şi iată că am reuşit. Mulţumesc, Loredana! BINE AI VENIT!

      Bună, Loredana. Spune-mi, cum a început totul? Cum ai ajuns la Radio Lynx?

     Bună și mulțumesc frumos pentru invitație. :) 

    Cumva… întreaga poveste începe încă de când eram în liceu. Într-o vacanță de vară am câștigat un concurs organizat de cei de la 121.ro. Anii au trecut, am ajuns la București, dar am mai continuat să accesez acel site. Într-o zi… am descoperit pe respectivul site și playerul Radio Lynx. Entuziasmată fiind de ideea unui post de radio - video, în care atât invitații cât și realizatorii emisiunilor pot fi văzuti de către cei ce-i urmăresc… am decis ca în următoarea zi să le bat la ușă și să-i întreb dacă mă primesc și pe mine în casa lor. Peste trei săptămâni eram parte din echipă. Răspundeam la: mica ucenică. 

        Ce te-a determinat să alegi această cale? Adică, a fost o alegere de moment sau o dorinţă din copilărie să ajungi să prezinţi emisiune la radio?

         E dificil să spun exact ce m-a determinat să urmez această cale. Știu însă sigur că mi-am dorit foarte mult să fiu la microfon, să fiu într-un studio radio. Și da. Poate sună clișeic, dar am avut această dorință… chiar de când eram mică. Abia în facultate am ajuns însă cu adevărat să cred că voi și reuși. 

     Care crezi că sunt avantajele jobului tău? 

     În primul rând, îmi place foarte tare ceea ce fac. Pun  mult suflet în fiecare emisiune, în fiecare intervenție și mă bucur de fiecare dată când oamenii reacționează la provăcările echipei Radio Lynx. Pe de altă parte, îmi place foarte mult și faptul că pe zi ce trece, am ocazia să cunosc oameni care pun umărul la ceea ce numim o societate mai bună. 

     Cum descrii emisiunea pe care o realizezi în câteva cuvinte?

     Pasiune, energie pozitivă și oameni frumoși. 

     Care este mesajul general pe care îl transmite emisiunea?

      Ah… îmi doresc foarte mult ca oamenii să vadă și lucrurile bune, exemplele pozitive din societatea noastră, nu numai pe cele negative care rulează zilnic in media. Avem foarte mulți oameni de la care putem învăța, foarte mulți oamenii care contribuie la o societate mai bună și e păcat să nu-i vedem, să nu-i susținem, să nu le urmăm exemplul. 

     Ce preferi mai mult: radio sau tv? De ce?

     Hmmm… e o întrebare dificilă. Radioul îți oferă parcă mai multă emoție, mai multă intimitate. Uneori… simți că ești doar tu și ascultorul sau doar tu și realizatorul... fară ca cineva să te judece pentru ceea ce ești sau pentru ceea ce spui. Pe de altă parte, televiziunea îți oferă mai multe oportunități, mai multe feluri de a transmite mesajul, dar e totul mult mai stresant. Îmi plac amândouă și cred că și acesta e un alt motiv pentru care mă simt atât de bine în casa Lynx! Aici e atât radio, cât și tv. Apropo… acum e și Lynx Tv. 

     În studio ai avut o mulţime de invitati. Ce concluzie ţi-au lăsat unii dintre ei? Care e părerea ta vis-a-vis de ceea ce fac unele persoane în viaţa de zi cu zi?

    Cei mai mulți dintre invitați reușesc să mă încarce adesea cu energie pozitivă. Fac cu atâta placere lucrurile despre care îmi povestesc, încât… îmi transmit și mie entuziasmul lor. Sunt încântată să aflu că avem atât de mulți oameni care știu ce vor de la viață, care acționează și care se implică și în a-i ajuta și îndruma pe ceilalți. Partea și mai interesantă este că unii dintre ei... fac acest lucru fără a avea beneficii financiare. 

      Care e atmosfera în studio? Cum se simt invitaţii sau cum trebuie aceştia să fie în momentul în care se aşează pe scaun şi încep să vorbească?
       Păstrez mereu o atmosferă prietenoasă, călduroasă, relaxată. Îmi doresc foarte mult ca oamenii care pășesc în studioul Radio Lynx să se simtă în largul lor, să zâmbească, să fie ei. Asta e tot ce contează. Restul vine de la sine. 

       Spune-le câteva detalii cititorilor despre emisiunea Feelynx. În ce zile se difuzează? De la ce oră? etc.

      Ne putem vedea și auzi în cadrul emisiunii FeeLynx pe www.radiolynx.ro vinerea de la 14 la 16, dar și sâmbăta și duminica de la 17 la 20. Oricum, pregătesc și o surpriză. Ca un mic indiciu: e despre educație. 

     Scrie un mesaj pentru oamenii care ne citesc...

     Poate că nu e întotdeauna cel mai ușor lucru, dar haideți să încercăm să ne îndreptăm atenția spre lucrurile pozitive, spre gasirea soluțiilor și nu spre cramponarea în replica: “Niciodata n-o să facem performanţă!” pentru că atunci… chiar n-o să facem. Haideți să ne exprimăm părerea, haideți să zâmbim și să ne dăm voie să fim fericiți. 

www.radiolynx.ro

- Interviu acordat de Loredana Boghiu pentru revista Orizonturi Literare - 

luni, 3 martie 2014

Despre omul frumos - Dan Puric

 Cine este Dan Puric?

      Dan Puric este un minunat actor, eseist, autor şi regizor de teatru român.
Pentru restul ar fi frumos să încercaţi să-l cunoaşteţi, să-l citiţi, să-l ascultaţi. Mie mi se pare a fi şi un bun orator.

     Trebuie să recunosc că despre această carte nu am auzit decât acum o lună când, din întâmplare, mătuşa mea a adus-o acasă. Cartea este împrumutată de la o doamnă doctor, o cunoştinţă dragă de a ei care i-a recomandat-o şi oferit-o cu mult drag la rândul ei.
      De cum am văzut-o, şi cu mare ruşine trebuie să recunosc că până atunci nu am auzit de această carte şi de autorul ei, mi-am dat seama că trebuie să fie o carte pe cinste. Şi este!
Cartea conţine mici povestioare sau interviuri la care dânsul, domnul Dan Puric, a participat, interviuri etalate cuvânt cu cuvânt şi virgulă cu virgulă.

     Personal, de la prima pagină până la ultima, am rămas impresionată de uşurinţa cu care vorbeşte dar, totodată, de modul pătrunzător prin care o face.Mi-a dat senzaţia că nu este totul sfârşit şi că ţara noastră este de fapt o mare comoară, mult mai mare decât o găseam eu.
     Ei bine, da! În această carte se vorbeşte în mare parte despre ţara noastră, despre comorile ei şi despre puterea ei de a se ţine „pe picioare”. Domnul Dan Puric îşi expimă părerile, gândurile şi „viziunile” despre ceea ce noi cu toţii compunem dându-i viaţă acestui loc, acestei ţări. De asemenea, povesteşte în câteva mici capitole despre viaţa dânsului, despre amintirile ce l-au ţinut viu şi despre frumosulce exista încă de pe atunci.
      Mai degrabă, după părerea mea, exista mai mult frumos atunci decât acum…

      Vă îndemn aşadar să răsoiţi niţel cartea, să băgaţi de seamă fiecare cuvânt şi să înţelegeţi ceea ce rândurile vă îndeamnă, adică frumosul.

Articol realizat de Rădoi Alina-Georgiana 
- Revista Orizonturi Literare -

duminică, 2 martie 2014

Surâsul unui fierăstrău

        Llerg stătea la balcon şi privea cum soarele se scufundă undeva departe dincolo de graniţa cu fericirea. Vântul bătea dinspre apus şi aducea cu el surâsul de fierăstrău al spiritelor trecute. Copacii adiau cu frică; tremurau îngroziţi şi parcă simţeau vibraţia unei drujbe. Cel mai bătrân dintre ei, un castan îi îmbrăţişa pe ceilalţi cu crengile lui lungi, groase, rămuroase. Puieţii de castan au adormit sub ocrotirea bunicului lor. Adesea el spunea poveşti, numai de pomi înţelese, în străvechea limbă a plantelor. După ce discul de sânge se scufunda în pământul bătrân de păcate, castanul începea să cânte, să recite imnuri vechi în limbi demult ucise de nepăsarea timpului.

Llerg obişnuia sa citească la lumina unui neon roşu şi întotdeauna ţinea fereastra deschisă ca să poată auzi basmele arborilor. Foarte rar, însă, îşi lua flautul şi-şi ofta sufletul prin el. Cânta lent, apăsat, de parcă o durere lungă i-ar fi cuprins carnea. Sub unduirile notelor de flaut vibra balconul, iar copacii se opreau din legănare. Niciun sunet nu mai tulbura muzica angelică, iar surâsul de fierăstrău fugea în lumea lui. Din nefericire astfel de momente pline de pace nu aveau loc decât în perioadele depresive ale bărbatului.
Şi tipii duri plâng când sunt singuri, când nimeni nu-i poate vedea sau auzi; (cel mai) adesea îşi îneacă ura-n lacrimi, se şterg la ochi cu mâneca cămăşii proaspăt călcate şi-şi zgârâie obrazul cu butonii aurii. Llerg suferea de tulburări schizo-afective, iar în ultima vreme episoadele de criză se prelungeau asemenea zilelor de mohorâte de toamnă, care trec una după alta lent, dureros, lăsând în urma lor sângele scurs din vena sinuciderii.
        Sub lumina roşie a neonului bărbatul se tăvălea pe covorul ros de molii. Covorul era vechi, imbâcsit mirosea a câine ud, a amoniac. Lumina roşie îi estompa din urâciune şi îl făcea să semene cu o carpetă ordinară. Pereţii oranj ai încăperii zâmbeau ironic, se învârteau de colo-colo, se înălţau, apoi brusc se prăbuşeau. Mobila părea ca de piatră; fotoliile încurcau trecerea, vitrina şi dulapul stăteau să se dărâme sub tonele de praf depuse de-a lungul anilor. Singurele elemente stabile erau pânzele de păianjen. Ele atârnau şi se extindeau prin toate ungherele odăii. Drujba, unicul element neatins de alterare zâmbea sub razele stacojii ale neonului şi tremura nerăbdătoare să iasă din anonimat. 
Llerg sub impulsurile minţii sale sadice a luat drujba şi a început să măcelărească mobilierul. Întâi a dărmat vitrina cu bibelourile de porţelan, le-a călcat în picioare, a luat bustul lui Cupidon şi l-a trântit de perete. Zgomotul produs a speriat servitorii de la etajele inferioare. Aceştia strigau: „Stăpâne, ţi-e rău? Ce s-a întâmplat?” Llerg nu mai auzea pe nimeni. Era beat de furie; ura îl seca şi-a ardea până în adâncul fiinţei lui. Foamea de-a ucide şi setea de răzbunare au pus stăpânire pe el. „O să vă omor pe toţi, pe toţi o să vă chinui. Nimeni nu va scăpa de tăişul drujbei mele!” 
După două ore de măcel Llerg a fugit spre coridoarele cu lumini portocalii, apoi a coborât în salonul vişiniu. Acolo îl aşteptau servitorii cu masa gata. Când s-a aşezat să cineze tăcerea a pus stăpânire pe salon. Spre deosebire de odăile de la etajele superioare aici era curat. Menajera se îngrijea tot timpul de starea mobilei în stil Ludovic al XIV-lea cu tapiţerie stacojie şi cusături din fir de aur. Stăpânul conacului işi petrecea cea mai mare parte a timpului în această încăpere. Dimineaţa cânta la chitara electrică, la prânz chema musafiri pentru a-i delecta cu reţetele propii, iar seara citea la lumina candelabrului de rubine. Llerg nu a suportat niciodată cristalul, nici diamantul. El prefera să mediteze admirând lucirea lumânărilor de trandafir prin granat, rubin şi agată. Singur cumpăra lumânările şi le monta în candelabru fără a se sui pe o scară. 
         Pur şi simplu sărea pe pereţi, se căţăra ca o maimuţă drogată spre uimirea slujitorilor. Singurele momente de linişte erau cele în care stăpânul servea masa de seară. Trei bărbaţi înalţi, deşiraţi cu feţe palide, păr verde şi irişi violeţi au adus tavele cu bunătăţi. Llerg prepara de unul singur merindele, dar aranjarea şi servirea cinei depindea de slugi. În acea seară patronul a renunţat la dieta cu suc de morcovi, dorind să se ospăteze demoneşte. La felul întâi a servit paté din inimi de nou născuţi cu garnitură de unghii de picioare şi a băut un cocktail de sânge grupa ABIV, cu plasmă, bucăţi de sfeclă roşie şi morcov ras deasupra. Felul al doilea era o plăcintă din foi de piele de boşorog umplută cu salată de maţe, iar desertul consta într-o gustărică uşoară din degete de copii orfani. 
Când s-a sfârşit ospăţul o servitoare bolnavă de tuberculoză a venit să strângă resturile. Tusea ei seacă l-a scos din sărite pe Llerg, iar el fără să mai şovăiască i-a răsucit gâtul omorând-o. A luat cadavrul în braţe şi a mers cu el în laboratorul său. Pe o masă de operaţie i-a deschis toracele, i-a scos organele vitale, apoi prin nişte tuburi a montat-o la un aparat de extras sânge. După un sfert de oră trupul amărâtei arăta ca o prună deshidratată. Sângele colectat a fost depozitat în borcanele dintr-un congelator. Cu ajutorul mai multor instrumente chirurgicale Llerg a extras pielea femeii, apoi i-a secţionat toracele ca să poată ajunge la coloană. De acolo a extras cu o pompă lichidul celebrospinal. „O să-l amestec cu lapte de bivoliţă şi poate o să iasă o brânză bună. Cu restul organelor chiar nu stiu ce să fac. Cred că o să le dau la câini, iar plămânii îi voi păstra pentru experimentele de laborator.”
La scurt timp după ce şi-a încheiat muncile, stăpânul s-a întors în salon. A luat o carte din bibliotecă şi s-a aşezat pe fotoliul vişiniu. Unul din cei trei bărbaţi cu părul verde i-a adus o cană cu suc de sfeclă. Când să plece Llerg l-a oprit zicându-i: “Vezi că am concediat-o pe sluga bolnavă. Nu vreau să transform conacul într-un focar de infecţie.” Patronul a rămas singur veghind lumânările de trandafir şi rubinele din candelabru. Peste conac domnea ecoul surâsului de fierăstrău.

Articol realizat de Andreea Violeta Bobe
- Revista Orizonturi Literare -

sâmbătă, 1 martie 2014

Te privesc...

      Stau şi te privesc gândindu-mă că eşti frumos. Ştiu că nu toţi din această lume ar spune la fel, ba unii m-ar contrazice însă mă uit la tine şi cred că....  eşti frumos.
       Nu ştiu dacă este plictiseala de vină sau altceva însă îmi este greu să nu te privesc. Îmi tot zic că nu te cunosc şi nici tu nu ştii cine sunt şi îmi zic că am mai făcut asta şi înainte... Am mai privit băieţi zicându-mi că sunt frumoşi ca apoi să renunţ. Îmi zic că şi în cazul tău voi renunţa cât de curând dar cu toate astea întorc din nou capul şi te privesc. Nu mă pot abţine… Nu pot să fiu în acelaşi loc cu tine iar eu să nu te privesc măcar o dată.      
     
Poate te-ai uitat şi tu sau poate mi se pare... Distanţa este prea mare că să îmi dau seama dar sunt aproape sigură că te-ai uitat cel puţin o dată şi ai zâmbit când ai văzut că te privesc de aproximativ un minut. Ştiu că atunci nu mi-am putut abţine zâmbetul....Gândul că te-ai uitat şi tu puţin la mine m-a făcut să zâmbesc şi nu puteam să mă abţin.
       Mai frumos a fost atunci când mi-am zis că nu există un suflet pereche pentru sufletul meu iar in secunda următoare mi-am mişcat capul întamplător şi am dat cu ochii de tine. Erai la fel de frumos ca în dăţile trecute…
       Poate sunt mici coincidenţe cum au mai fost şi în trecut sau poate că nu. Cine ştie? Eu una cu siguranţă nu... Unele întrebări rămân doar întrebări chiar dacă tare bine ar fi să avem mereu răspunsuri.

Articol realizat de Denisa Humeniuc
- Revista Orizonturi Literare -